— Sigur bate Brazilia! N-ai văzut ce meci a făcut cu Columbia în sferturi? Ce să mai vorbim! spuse ministrul Mihai Corneliu Cantacuzino în seara zilei de 8 iulie a anului 2014, cu acea afabilitate supărătoare a gazdei care-și permite să fie categorică în propriul cămin. În căldura înăbușitoare a serii, în ciuda aerului condiționat, cele cîteva pahare de tărie băute prea repede nu-i cădeau bine. Trecîndu-și mîna peste pîntecul rotund, unde simți o presiune suspectă, se așeză în fotoliu, luă o țigară din pachetul de pe masă, o puse în gură și, căutînd bricheta în buzunarul pantalonilor, se lăsă pe spate. Ceilalți erau deja instalați pe sofaua mare și pe celelalte fotolii, de unde, urmărind televizorul cu ecran uriaș, sorbeau din pahare și sticle de bere. Mihai se uită la fiecare și descoperi că doi dintre ei aproape își terminaseră băuturile. Vru să-i ceară Mariei să se ocupe, însă aceasta butona încruntată în telefonul mobil. Pînă la urmă Mihai Corneliu oftă, își avîntă trunchiul solid în față și, cu o mișcare grăbită, se ridică și merse pînă la bar. Mutînd țigara neaprinsă dintr-un colț al gurii în celălalt, se întoarse cu două băuturi - o vodcă cu gheață pentru Henry și o bere pentru Rareș. Cei doi mulțumiră.
— Arbitrajul a fost sub orice critică în meciul cu Columbia, continuă el după ce se așeză, reluînd căutarea brichetei. Ați văzut ce i-au făcut lui Neimar? L-au băgat în spital! Ăsta-i fotbal? se înfierbîntă el dintr-odată, însă își dădu seama că exagerează și se calmă. Găsi bricheta și scăpără de cîteva ori, fără să reușească s-o aprindă, urmărindu-și ideea: Bine, hai, că și Brazilia a faultat, dar totuși…
— A, brazilienii pot să faulteze, dar alții n-au voie, rosti zîmbind preotul Calciu, iar observația aceasta stîrni bună dispoziție în toți cei prezenți.
Mihai Corneliu Cantacuzino își aprinse țigara. Pe figura lui se citea un zîmbet satisfăcut. Pufăind, își desfăcu butonii de aur de la cămașă, îi puse pe măsuța de sticlă și-și suflecă, cu neglijență studiată, mînecile.
După toate cîte i se întîmplaseră zilele astea i se părea că merită din plin o seară liniștită. Discuțiile din Cancelarie și Minister, parcă mai încordate ca de obicei, îl solicitaseră peste măsură. Comisia de Control îi prezentase rapoarte care, deși departe de a-i leza imaginea sau onoarea, puneau sub semnul întrebării legitimitatea unora din membrii cabinetului său. Ipocrizia lui Tăuleanu, președintele comisiei, era aproape hilară. Tocmai el îi ținea morală, el, care era băgat peste gît în afacerea Petromidia, despre care Ministrul Cantacuzino ar fi putut spune atîtea… dar ce să mai vorbim. În orice caz, ancheta era în desfășurare. De ce tocmai acum, de ce în acest dosar și cine voia să profite de slăbiciunea lui, Mihai Corneliu nu putea spune, deși avea anumite idei. De cîteva săptămîni, parcă plantate cu subtilitate de o mînă invizibilă, suspiciunile planau atît asupra consilierilor săi, cît și asupra subsecretarului de stat pe probleme de agricultură, ceea ce însemna că avocatul Mateuț, care încheiase contractul cu banca și cu care Ministrul întreținea raporturi de afaceri, devenise acum nefrecventabil. În același timp, circumstanțele cereau reluarea legăturii cu colonelul Dragomir, pe care, deși îl considera o resursă valoroasă, nu-l aprecia deloc ca om. Îl și vedea în același costum soios de pînză gri, fumînd țigări de foi și crîmpoțindu-și buzele în timp ce arunca priviri pline de subînțeles. Dar ce putea face? Viața e ticăloasă. Deocamdată nu era amenințat de nimic, însă Mihai, ca un politician versat, știa că situația e imprevizibilă și că putea fi oricînd tîrît în mocirlă; era mai bine să acționeze imediat. În plus, dosarul privatizării Metaloxului fusese redeschis, iar ziariștii îl sunau fără întrerupere; dacă erau ignorați, îi lăsau mesaje pe telefonul mobil și forțau mereu o întrevedere. Aici opțiunile îi erau limitate, dar, prin intermediul avocaților, ar fi putut obține strămutarea dosarului. Cel mai probabil avea să înceapă demersurile la 1 septembrie, cînd se încheia vacanța judecătorească. Această afacere putea deci să mai aștepte.
Pe de altă parte, Președintele îi ceruse sprijinul în Comisia Drăgan pentru majorarea taxei de cesiune, iar Mihai Corneliu, în calitate de Ministru de Resort, se găsea în situația delicată de a nu putea refuza o favoare șefului statului și, în același timp, de a fi nevoit să refuze, întrucît Ministerul de Resort nu avea atribuții economice. Se frămînta uneori gîndindu-se că Președintele încearcă să-i întindă o cursă, aruncîndu-l într-o situație fără ieșire. Cine putea ști? Totul e posibil în politică. În fine, Filip-Albert, fiul său de șaptesprezece ani, își fracturase umărul într-un accident de schi care, slavă Domnului, putea fi mult mai grav. Acum se recupera la un spital din Austria, unde o televiziune locală trimisese reporteri. Printr-un telefon neașteptat, primit de la Rareș Flondor, moderatorul emisiunii “Politica, încotro?” de la CTV, Ministrul aflase că știrea fusese interceptată și că urma să fie dată pe post diseară; Flondor s-a arătat dispus să scoată știrea din program, pentru că, așa cum se exprimase el, “pînă la urmă, toți avem copii, dar există internetul etc.” Aceste încurcături și neplăceri îl făcuseră pe Mihai Corneliu să-și piardă somnul și liniștea, așa că era recunoscător pentru cîteva clipe de pace petrecute în mijlocul prietenilor.Erau alte cinci persoane în sufrageria largă din casa Ministrului de Resort, luminată de candelabrul cu becuri reglabile, care arunca o lumină palidă și caldă.
Lîngă el, apăsînd butoanele virtuale ale telefonului mobil, ședea soția sa, Maria-Adelina Mavrocordat-Cantacuzino, o femeie destul de taciturnă în anumite zile (mai ales la sfîrșit de săptămînă), oarecum plictisită, însă deloc lipsită de cochetărie și mîndrindu-se cu un corp care nu-și arăta vîrsta. Fiica ambasadorului Spătaru și a reputatei anesteziste Voichița Mavrocordat, Maria-Adelina făcuse o alegere de carieră cu totul neobișnuită atunci cînd, în 1984, la nici douăzeci de ani, abandonase Medicina și plecase la Paris, aparent în vacanță, unde, după un examen dificil, intrase la École Superieure de Fashion. Mama sa, uimită de determinarea fiicei și neputîndu-i ține piept, fusese adînc lovită în amorul propriu și n-o iertase nici acum fiindcă nu-i călcase pe urme. În pragul senectuții, fosta anestezistă încă mormăia nemulțumită cînd o auzea pe Maria-Adelina discutînd cu vreo prietenă despre modă; părerea bătrînei era că „nici cea mai complicată rochie nu se compară cu cea mai simplă anestezie.” Fiica sa dăduse dovadă de o voință uriașă pentru a nu cădea pradă deznădejdii și, mai mult decît atît, terminase cu brio cursurile prestigioasei școli. Însă, după douăzeci de ani, stagnarea brandului „MAAD” (care, deși trecuse prin mai multe perioade de creștere și decădere, ajunsese acum într-o situație disperată) o descurajase pe Maria-Adelina, iar ea își găsea refugiul numai în tăceri prelungite și stări morocănoase. Desigur, avea și momente în care inima îi era ușoară și veselă, dar acestea se diminuau progresiv. Evenimentele sociale la care participa cu regularitate, seratele mondene, inaugurările de noi spații culturale începeau să n-o mai atragă, deși în fotografiile care circulau pe Facebook, în ziare și reviste ea apărea mereu fermecătoare, zîmbind și poziționîndu-se într-un fel studiat, cu capul pe spate, cu trupul ușor aplecat în față și cu genunchii flexați. O vreme crezuse că tristețea se datora plecării de acasă a fiului său, dar se văzuse nevoită să recunoască, nu fără o oarecare mirare, că era mai degrabă ușurată de absența tînărului. Nici măcar recentul accident n-o afectase prea tare. “Filip-Andrei o să fie bine,” decretase ea cum aflase vestea, lucru care-l uimise pe soțul ei — și oare nu asta intenționase? să-l uimească? Într-un fel, concluzia era plauzibilă, dar cine știe, poate că într-adevăr nu-și mai iubea fiul ca înainte. Inima i se strîngea cînd se gîndea cîtă tandrețe și duioșie simțise cîndva față de copilul cu păr bălai și zîmbet cuceritor, care devenise acum un tînăr de o superficialitate atroce (moștenită, desigur, de la tatăl său). Înaintea acestor stări cea mai bună strategie a Mariei-Adelina rămînea tăcerea. Momentele de retragere se adăugau an de an ca niște straturi fine de praf și greutatea lor colectivă începea s-o apese. Ministrului nu-i scăpa transformarea prin care îi trecea soția, dar ceea ce ar fi trebuit să-l îngrijoreze îl lăsa mai degrabă indiferent. Privea cu detașare (un cuvînt mai bun ar fi fost indolență, deși nici el nu descria întru totul sentimentul acesta ciudat) felul în care se îndepărtau încet, dar sigur, unul de celălalt. Poate că aștepta momentul potrivit — conștientizarea rupturii sau resimțirea deplină a golului — pentru a interveni în forță. Sau, cine știe, poate că așteptarea nu i-ar fi folosit la nimic și el, incapabil să-și adune forțele, ar fi înregistrat doar de pe margine distanțarea de Maria-Adelina pînă la ruptura totală. Deocamdată situația nu părea să fie atît de gravă, sau, cel puțin pe moment, putea fi ignorată, așa că Ministrul nu vedea un motiv serios de îngrijorare. Înmuindu-și buzele în paharul de tărie, Mihai Corneliu privi pe furiș pantofii soției de pe covor, aruncați de ea cu o mișcare repezită. Maria-Adelina îmbrăcase o rochie ușoară de casă și-și lăsase înaintea sofalei perechea de balerini albaștri Loriblu, ascunzîndu-și picioarele goale sub coapse. N-o interesa meciul de fotbal. Își luase toate precauțiile pentru a nu fi deranjată, dînd dispoziții menajerei pentru cumpărarea băuturii și pregătirea gustărilor, iar acum făcea doar act de prezență, absorbită de telefon. Ca și cum ceilalți ar fi înțeles și acceptat asta, nimeni nu-i adresa cuvîntul și toți o ignorau cu politețe. Era singura femeie din grupul adunat pentru a urmări semifinala campionatului mondial.
Cel mai pasionat dintre cei prezenți nu era soțul ei, ci preotul romano-catolic Ștefan Tiberiu Calciu, vechi prieten al Ministrului, care-și permitea să-l șfichiuiască amical pe Mihai Corneliu, sau să-l tachineze, după cum spunea chiar el, abuzînd de expresia lui I.L. Caragiale. Calciu fusese unul din cei mai eminenți studenți ai facultății de teologie din București, unde întreținuse raporturi amicale atît cu Șerban Tarciziu-Hristofor, cel care avea să devină ulterior un renumit profesor, cît și cu Wilhelm Dancă, în prezent decan al Facultății. Slujind la o biserică din centrul Bucureștiului, Calciu era un bărbat atent și meticulos, îmbrăcat cu o reverendă parcă prea strîmtă pentru pîntecul său mare, și care făcea oricui o impresie puternică. Lăsînd în urmă caracteristica notă de mosc a parfumului Jovan, preotul putea fi văzut la multe evenimente publice, avînd darul de a se strecura cu ușurință în toate mediile sociale.
Fiind o fire paradoxală și impulsivă, Calciu inspira oricui sau o mare încredere, sau un profund dezgust. Femeile manifestau în mod special această relație binară cu el. Maria-Adelina îl disprețuia și-l considera un arogant, în timp ce mulți tineri îi căutau sfatul într-un mare număr de probleme și apreciau răbdarea și grija părintească pe care o avea față de ei. Pe lîngă atribuțiile sale de păstor spiritual, preotul Calciu ținea un curs de teologie mistică la facultate. Din cauza naturii sale conflictuale, se afla într-o permanentă competiție cu colegii de breaslă și nu pierdea niciun prilej pentru a-și afirma superioritatea doctrinară, chiar cu riscul de a-și îndepărta prietenii: era vai de cel care i-ar fi contestat supremația teologică. Din fericire, în afara facultății nimeni nu-i punea la îndoială cunoștințele, ceea ce dovedea că există un anumit sistem după care își organiza existența. Mihai Corneliu îi aprecia agerimea, sagacitatea și determinarea, deși nu-i plăceau discursivitatea și radicalismul uneori forțat. Se cunoșteau de mult, iar Ștefan Tiberiu păstra o anumită distanță față de Ministru, chiar dacă pentru ceilalți relația lor părea că seamănă cu cea dintre doi frați. Preotul simțea o timiditate față de complexitățile vieții de politician, iar politicianul, în secret, îl admira pe preot fiindcă acesta practica, după părerea lui, o meserie a cărei esență stătea în descoperirea unui adevăr superior. Mihai Corneliu știa că în calitate de politician trebuie să aibă, din necesități practice, o atitudine ambivalentă pînă și față de adevărul mundan (în sensul că, uneori, pe ici-pe colo, trebuia să-l înflorească, să-l cosmetizeze, sau, în ultimă instanță, în cazul interesului național, să-l oculteze de-a binelea).
În spatele Mariei-Adelina, așezat la bufet pe un scaun înalt de bar, se afla vechiul prieten al Cantacuzinilor, pictorul și ceramistul Adriean Țichindeal. Cu redingota sa întunecată, fără rever, încălțat cu sandale negre și ponosite, purtînd o barbă roșcovană și lungă din care i se ițea creștetul deja pleșuv, artistul părea cufundat într-o meditație adîncă. Ochii pe jumătate închiși urmăreau totuși ecranul vechiului său telefon mobil, pe care-l ținea sub masa de bar, lucru, firește, absolut inutil; era cel mai îndepărtat dintre toți și nimeni nu i-ar fi putut citi peste umăr. În piept, însă, inima îi bubuia.
Ceea ce Adriean citea pe micul ecran verzui îl făcea să transpire, apoi, pe măsură ce trecea timpul, îl îndemna chiar să chestioneze moralitatea anturajului său: vechea lui prietenă, doamna Maria-Adelina Mavrocordat-Cantacuzino, îi trimitea mesaje electronice deosebit de deocheate. Selectase profilul silențios din meniul de personalizare, căci altfel semnalul sonor s-ar fi declanșat de fiecare dată cînd Maria-Adelina îi scria. Și, deoarece doamna îi trimitea în continuare mesaj după mesaj, pictorul se gîndea că nu i-ar fi păsat dacă soțul ei ar fi remarcat jocul acesta clandestin. Ce gînd oribil! Paralizat de frica acestei posibilități, Adriean era în același timp prea fascinat ca să se ridice și să plece. Încerca să se gîndească la noul tablou pe care-l începuse în dimineața aceasta. Nu reușea. Florile din glastră își schimbau culoarea, pipa își modifica textura, fereastra devenea cînd verde, cînd roșie. În mîna sa, ecranul ce se aprindea mereu îl tulbura peste măsură, mai ales că mesajele doamnei Mavrocordat-Cantacuzino, ca urmare a paharelor de vin golite de aceasta cu repeziciune, deveneau din ce în ce mai explicite.
Așezat pe sofa, neavînd nici cea mai mică idee de drama ce se petrecea la cîțiva pași de el, Rareș Flondor, jurnalist, om de televiziune și proaspăt intrat în cercul intim al Ministrului, sorbea din bere. Nu se putea spune că el și Mihai Corneliu erau prieteni. Se întîlniseră într-un context profesional și se stimaseră din primul moment.
Ministrul fusese invitat în emisiunea moderată de Rareș și, deși consilierii îl avertizaseră că jurnalistul era mai degrabă acid și critic, Mihai Corneliu descoperise, spre surprinderea sa, o persoană nespus de caldă, deschisă, prietenoasă și volubilă. Această amintire era încă proaspătă și, prin invitația de a urmări meciul de fotbal, ministrul simțea că întoarce un favor. În același timp, conștient că în zilele noastre e tot mai greu să găsești oameni de calitate în care să te încrezi, spera să poată dezvolta cu jurnalistul o relație fructuoasă, mai ales că acesta îl lăsase să înțeleagă că urmărea același lucru.
Ultimul dintre ei, cufundat în fotoliul de piele cafenie, ținînd vodca cu gheață cu doar două degete ca să nu se încălzească, bătrînul Henry Cantacuzino, tatăl ministrului, surîdea la o glumă doar de el știută. Era îmbrăcat ușor și cu bun gust. Bluza albă cu mîneci scurte și guler răsfrînt avea brodat pe piept micul crocodil al firmei „Lacoste”. Purta pantaloni de trening negri cu o dungă verticală albă și șlapi purpurii ce-i îngăduiau să se joace cu degetele goale de la picioare, pe care îi plăcea să le strîngă și să le deschidă. Pe pieptul său păros se odihnea un lănțișor de argint cu o cruce mare. Punînd paharul pe spătarul drept al fotoliului, el luă de pe o măsuță un blid cu ciorbă. Bătrînul Henry era nonconformist și-i surprindea pe toți cu ideile sale. Alăturarea dintre ciorba caldă și vodca rece reprezenta ultima lui găselniță, care, spunea el, sublinia dulceața băuturii prin contrastul termic cu ciorba acră (limbajul folosit de el fiind ceva mai colocvial). Admirat de multă lume, bătrînul Henry se ținea foarte bine pentru cei șaptezeci de ani ai săi. Toți care-l cunoșteau îi invidiau condiția fizică și musculatura încă bine definită. Cu siguranță, spuneau ei, Henry are să ne îngroape pe toți.
Mihai Corneliu se uită scurt la fiecare. Tatăl, jurnalistul, preotul, pictorul și Maria-Adelina erau printre persoanele cele mai dragi inimii sale. Lipseau doar neurochirurgul Gavriluț, prietenul lui din copilărie și, desigur, fiul său. Oftă gîndindu-se la Filip-Andrei și se mînie pentru cîteva clipe, blamînd inconștiența tinereții; ce i-o fi trebuit tînărului să iasă de pe pîrtie și să se avînte în zona nemarcată? Schumacher, un schior mult mai experimentat, făcuse la fel — și uite ce se întîmplase. Își aminti un citat dintr-o carte: “Tinerii nu sînt doar mîngîierea bătrîneții; de multe ori ei sînt și pacostea ei.” Poate că ar fi trebuit să aibă copii cînd era mai tînăr. Dar n-o întîlnise pe Maria-Adelina decît la treizeci și doi de ani, iar Filip-Andrei se născuse după un an. Pe de altă parte, dacă ar fi făcut un copil mai devreme, Filip-Andrei n-ar mai fi fost Filip-Andrei; ar fi fost altcineva. Ministrul se încruntă și se adînci în acest gînd ciudat, apărut de nicăieri. Să fi avut alt copil. O fată, poate. N-ar fi fost mai bine? Fetele sînt mai cuminți decît băieții. De pildă, fata subsecretarului de stat pe probleme de agricultură. Tatăl ei o laudă pentru că face ce i se spune, nu întîrzie, nu umblă prin baruri, nu se duce la schi în Austria. Ajuns aici, Mihai Corneliu simți că a nimerit într-un fel de fundătură a minții, într-o hrubă întunecată de unde nicio altă idee nu se mai putea naște. Ar fi vrut să se smulgă din acest loc, dar, așa cum uneori ochii omului rămîn fixați asupra unui punct oarecare, voința parcă îi paralizase și el rumega aceeași și aceeași idee. Fata subsecretarului de stat. Cuminte și ascultătoare și cuminte. Nu merge la schi în Austria. Fata subsecretarului de stat. Cuminte și ascultătoare.
— Goooooool! strigă Calciu. Ce greșeală!
Ministrul tresări și, fiind pe jumătate ațipit, nu ridică ochii. Într-o fracțiune de secundă, se convinse că Brazilia fusese cea care marcase și că, deci, urma o semifinală în care cele două echipe aveau să se înfrunte cu ferocitate. Dar, spre groaza sa, cînd ridică în sfîrșit ochii, Mihai Corneliu descoperi că echipa care marcase era Germania! Müller preluase balonul și înscrisese cu o ușurință incredibilă în fața unei apărări braziliene cu totul debusolate. Superba echipă a Braziliei, îngenuncheată la o asemenea fază… Ce neplăcut! Și nu era nici măcar minutul 11.
Calciu, în schimb, era cum nu se poate mai încîntat. Ministrul știa că prietenul său e germanofil, iar acest lucru îl posomorî și, deodată, sclipirea surescitată din ochii preotului îi provocă o furie pe care simțea că trebuie s-o exprime într-un fel sau altul. Era gata să intervină spre a-i pune în vedere că nu e cazul să jubileze chiar așa, mai ales că știa cît de mult ține el cu Brazilia; oricum, nu e sportiv să rîzi de cei dezavantajați. Avu însă tăria să se abțină. Era doar un meci, nu o confruntare pe viață și pe moarte. Brazilienii se comportaseră lamentabil, iar germanii și suporterii lor aveau tot dreptul să se bucure. Asta era tot. Ce ridicol, ce copilărie ar fi fost să se scandalizeze din atîta lucru.
— Bă, ce gol, ce proști, ce proști! strigă în cele din urmă și tatăl său. Bravo, Germania! Așa! Arată-le la proști!
Ministrul se pomeni zicînd:
— Ei, na! Mai încet, tată.
— Bă, ce proști! continuă bătrînul Cantacuzino fără să-l audă. Au trecut nemții prin ei ca prin brînză! Ca prin brînză au trecut! Cretinilor ce sînteți!
Toată lumea se manifesta într-un fel sau altul, ceea ce era oarecum curios. Jurnalistul Rareș Flondor plesnea din limbă și clătina consternat din cap. Maria-Adelina pusese telefonul deoparte și privea încordată reluările multiple, și chiar pictorul Țichindeal se apropiase de televizor cu gura căscată. Dintr-un motiv pe care nu-l putea înțelege, Ministrul gîndi că poate acești oameni nu se uită la meci, ci la el însuși și, într-un fel sau altul, îl judecă. De ce făceau asta? Doar nu era vina lui pentru că Brazilia avea o apărare defectuoasă. Rațiunea îi șopti că rachiul începe să i se suie la cap și că-și imaginează lucruri, însă el, fierbînd de supărare, dădu peste cap paharul și-și mai turnă unul.
Meciul se reluă. Brazilienii, cum era și firesc, întețiră pasul. În minutul 17, în careul german, intervenția în forță a lui Philipp Lahm asupra lui Marcelo (considerată legală de arbitru), îl făcu pe Mihai Corneliu să exclame: “11 metri!” Fu combătut energic de Calciu și de Rareș Flondor, care susțineau că Lahm nu comisese nicio infracțiune. Urmărind reluarea, supărarea Ministrului se mai domoli și, cu jumătate de gură, recunoscu în cele din urmă corectitudinea deciziei. Era un semn că echipa sa, vizibil intimidată de golul primit, se pusese totuși în mișcare. Urmară cîteva schimburi viguroase de mingi, după care, în fatalul minut 22, atacanții germani creară o fază încîlcită, la finalul căreia Klose reuși să înscrie a doua oară. Ministrul, asurzit de urletele invitaților, se făcu mic în fotoliu.
Pe figurile suporterilor brazilieni se citea aceeași stupoare. De acum înainte Brazilia nu avea altceva de făcut decît să se arunce într-o luptă disperată. Bernard, aripa stîngă a brazilienilor, alergă fără succes după o minge trimisă spre Neuer, portarul Germaniei, apoi simulă o ciocnire cu acesta, ceru un fault, dar realiză că e prea mult, zîmbi încurcat și-și reocupă poziția. În minutul 24, așadar la două minute de la al doilea gol, Kroos, cu o execuție impecabilă, mări diferența în favoarea Germaniei la trei goluri, după care, spre oroarea Ministrului, mai marcă încă o dată în minutul următor. În minutul 29, neamțul Khedira aduse tabela de marcaj la neverosimilul 5 la 0. Comentatorii remarcau nu atît jocul excelent al germanilor, cît capitularea totală a Braziliei. După pauză, Schürlle mai marcă de două ori. Cu cinci secunde înainte de fluierul final, brazilianul Oscar înscrise și el un gol de onoare și stabili scorul final la 7 la 1.
Mihai Corneliu era la fel de împietrit ca și suporterii brazilieni. Înfrîngerea rușinoasă a echipei sale favorite, survenită cu o ușurință cvasi-nepămînteană, îl amuțise și-i blocase ochii într-o holbare continuă. Dacă pînă și campioanei mondiale i se întîmplă așa ceva… își zise, fără a duce ideea la capăt. De minute bune îi venea să urineze, dar nu se putea clinti din fotoliu. Nici măcar gîtul nu putea să-l miște spre ceilalți invitați. Tîmplele îi pulsau și, deși înțelegea că nu e nicio legătură între el și Brazilia, era incapabil să întrerupă această afinitate, această identificare mai mult decît sportivă. Înfrîngerea nu era doar a echipei Braziliei, era o înfrîngere nebuloasă, mult mai importantă, mult mai gravă. Într-un final, se întoarse către ceilalți, dar nu-și văzu prietenii, văzu doar buze tumefiate, ochi șăgalnici, falange încordate, obraji ridați. Niște străini care-l sfredeleau cu priviri încărcate de reproș, milă sau, mai degrabă, stînjeneală. Oare erau stînjeniți pentru că el, Ministrul de Resort, veșnicul învingător, se afla acum de partea învinșilor? Clipi de cîteva ori. Cum putea să-și închipuie așa niște prostii? După un somn bun, toate aceste fantasme urmau să se evapore și viața avea să-și reia curgerea firească, fără teamă și incertitudine, însă pînă atunci trebuia să treacă prin această stare dezgustătoare, pe care o ura din tot sufletul. Întinse mîna după sticla de lîngă fotoliu și o răsturnă. Era goală. “Doar n-am băut toată sticla. Am băut toată sticla?” se miră Mihai Corneliu.
— Ai băut toată sticla, remarcă preotul Ștefan Tiberiu Calciu.
Ministrul nu răspunse. Apucă sticla și o așeză pe măsuță, alături de telecomandă, apoi desfăcu degetele și, privindu-le mirat, se redresă în fotoliu. Se aplecă, își propti mîinile în rezemătoare, se ridică și, navigînd cu succes prin sufragerie, sub privirile îngrijorate ale celor prezenți, trecu în hol, deschise ușa băii și căzu în genunchi în fața toaletei. Vomă.