Crîmpeie din viața Colonelului Dragomir

Dintr-un text în lucru

Colonelului Dragomir îi plăcea să ia metroul. După părerea sa, orice lucrător în serviciile secrete trebuia, pe cît îi permiteau împrejurările, să ia metroul. Așa cum îi învăța pe cadeții de la Academia Națională de Învățămînt Superior, în afară de participarea discretă la meciurile de șah din Cișmigiu, doar la metrou se putea lua “pulsul vieții”, acea stare greu de definit, dar vitală pentru un observator profesionist al vieții publice.

Privi oamenii din vagon. Erau puțini la această oră tîrzie. Majoritatea se uitau în dispozitivele mobile. Instinctiv, urmări cîțiva tineri care priveau ecranul unui telefon și gesticulau în burduful dintre vagoane. Cu toate amenințările care pluteau asupra României, Serviciile aveau mereu nevoie de sînge proaspăt. După o evaluare rapidă, cu o generozitate surprinzătoare, care nu-l caracteriza, colonelul Dragomir se gîndi că, dacă acestor tineri li s-ar asigura instrucția potrivită, ar deveni cu siguranță operativi de succes. Ghicea în ochii lor o sclipire de nebunie conținută și bănuia că sînt niște sportivi care se întorc de la antrenament. Totuși, se îndoia că ar fi trecut de etapele pregătitoare. De ce avea această intuiție? Habar nu avea. Însă acum, sub pămînt, între Ștefan cel Mare și Victoriei, colonelul devenea tot mai convins că acești tineri nu vor deveni niciodată agenți. Mai trecu o stație și răspunsul i se dezvălui brusc, de parcă cineva i-ar fi tras o perdea de pe ochi: erau surdomuți. Un spion nu poate fi surdomut.

Colonelul își împreună palmele în fața buzelor și închise ochii.

Secretele din creierul său umpleau cu ușurință trei volume de dezvăluiri, însă el era un patriot adevărat și jurase să ducă în mormînt tainele Serviciilor. Emise un mormăit amintindu-și de Edward Snowden. Dacă unul ca Snowden ar fi lucrat pentru el și ar fi făcut asemenea dezvăluiri, colonelul Dragomir l-ar fi tras deoparte și i-ar fi cîrpit două palme să-l țină minte. Dar ăsta e nivelul la care s-a ajuns în prezent; nu mai poți să scuturi pe nimeni fără să-ți sară presa în cap. Statele Unite, Rusia și Marea Britanie au agenții de spionaj slăbite, care abia fac față provocărilor lumii moderne. Colonelul Dragomir îi admira, în schimb, pe mexicani și pe evreii de la Mossad. Un Edward Snowden nu va apărea niciodată dintre israeliți sau urmașii lui Cortés. Națiuni mîndre, pătrunse de spiritul onoarei și jertfei de sine, ele posedă niște servicii secrete extrem de eficiente. Cu toate acestea, reflectă colonelul, pentru un operativ mîndria e o armă cu două tăișuri.

Știa că, prin natura meseriei, oamenii din afara Serviciilor îl ocolesc și-l consideră un ins alunecos și primejdios, în care nu se poate avea încredere. Dar așa gîndesc civilii. Operativii, în schimb, nu prețuiau la el o altă însușire mai mult decît încrederea. Încrederea de a apăra suveranitatea țării. Încrederea în structura de comandă. Încrederea în bărbații și femeile care, în afara luminii reflectoarelor, trudesc pentru a ține poporul la adăpost de amenințări. Această încredere se cîștigă, iar colonelul Dragomir o cîștigase pe cea a inițiaților. În spațiul informatic al Serviciilor circula, criptată pe 128 de biți, lucrarea sa intitulată „Bune practici în filajul computerizat”, care devenise o lectură obligatorie pentru toți operativii, fie ei tineri sau bătrîni. Dacă colonelul Dragomir se mîndrea cu ceva, atunci era capacitatea de a fi în pas cu vremurile. Folosea platforme de socializare precum Facebook, Instagram, Twitter și HI5, site-uri ca Yahoo, Reddit, Google și 4chan, de unde extrăgea informații folositoare pe care le prezenta băieților de la Analiză pe Calculator. Algoritmii aplicați de aceștia descopereau tipare surprinzătoare în munții de date culeși de colonel. De cele mai multe ori analizele preziceau cu succes ilegalități, ca de pildă tranzacții cu armament sau tehnologie furată. Atît de detaliate erau predicțiile, încît, doar pe baza căutărilor specifice, a analizei tiparului comportamental și a accesării site-urilor relevante, colonelul Dragomir putea afla data, locul și ora în care teroriștii urmau să efectueze lovituri sau schimburi de droguri și arme. Nu avea nici măcar nevoie să le citească conversațiile. Sub legile țării era oricum imposibil să citești poșta electronică. Era nevoie de un mandat extrem de greu de obținut — nu imposibil, dar foarte greu, implicînd timp și nervi. Firește, dacă asta s-ar fi întîmplat munca i-ar fi fost ușurată considerabil, dar lui ajunsese să-i placă rutina fascinantă de a sorta, cum spunea el, “grîul informatic de neghina (tot informatică)” și de a afla că rezultatul operațiunii corespunde, de cele mai multe ori, realității.

În această noapte de opt iulie a anului 2014, la orele unsprezece, cînd alții urmăreau finala campionatului mondial de fotbal, colonelul Dragomir se afla în misiune. Era una din acele misiuni gratificante, care apăruseră pe neașteptate în procesul de sortare a datelor, și care se întîmpla să coincidă cu traseul lui spre casă. Tinerii de mai înainte nu constituiau nici pe departe misiunea lui, și nici oamenii din vagon, vlăguiți de muncă, gata să adoarmă. Acest tren era printre ultimele, iar colonelul Dragomir avea să coboare la Grozăvești. Acolo, aparent absorbit de lectura unui text, trebuia să aștepte.

Variabilele din ecuația operativă pe care se pregătea s-o rezolve azi erau numeroase, însă rezultatul trebuia să fie cel anticipat. Rămase cu capul în piept și cu ochii închiși, cu mîinile împreunate, ascultînd trecerea stațiilor și golirea trenului. După închiderea ușilor la Petrache Poenaru se uită discret în stînga, apoi în dreapta. Metroul argintiu se unduia lent și puteai vedea pînă în capăt. Nu mai era nimeni, nici măcar agentul de pază. Închise iar ochii. Gînduri parazite îl atacară: rapoartele de mîine, cursurile, ședința, filajul din Băneasa. Le alungă cu blîndețe, utilizînd cîteva tehnici mentale de bază. Acum nu era cazul să fie preocupat de altceva. Trebuia doar să aștepte și să fie atent. Coborî la Grozăvești și ocupă un loc pe banca roșie din centrul stației. În spatele său, precum și dincolo de șinele electrificate, pereții decorați cu mozaicuri verzi, galbene și albe sclipeau în lumina electrică. Se auzeau voci îndepărtate. Un bărbat în blugi albi moțăia pe o bancă, la cealaltă linie. Pe banca din dreapta colonelului, o femeie cu ochelari își consulta preocupată telefonul. Colonelul folosi o tehnică mentală avansată și atenția i se ascuți. Era deja 11 și 10 minute. În curînd avea să treacă ultimul metrou, iar persoana pe care o aștepta încă nu sosise. Oare datele sale, validate de departamentul de Analiză pe Calculator, erau eronate? „Răbdare,” se îndemnă el. „Are să vină. Întrebarea e: voi fi suficient de rapid încît să preîntîmpin nenorocirea?”

Scoase din buzunar cartea „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu (o ediție veche, apărută la editura Sport-Turism) și o deschise la întîmplare. Citi: „Săraca Madeleine! oftă iarăși Puiu. Măcar moartă și-a reluat numele ei, care i-a fost atît de drag!” apoi ridică repede privirea, cercetînd dacă se schimbase ceva. Nu se schimbase nimic. Citi iar, pe sărite:

„Doctorul sosi tot grăbit, tot sumbru şi întrebă scurt:

― Ce mai e nou?

— Nimic afară de cele de ieri, răspunse Puiu, căutînd să pară cît mai calm.”

Ce chestie, gîndi colonelul Dragomir. Viața are un fel ciudat de a face legături între lucruri. Se uită din nou în jur. Aceleași persoane, aceleași poziții. Cu toate că folosise tehnici mentale avansate, simțea instalarea presiunii. Îi venea să se ridice și să se plimbe încoace și încolo. Poate-i scăpase ceva. Poate că, de cealaltă parte a stației, ascunsă privirii lui după vreunul din pilonii de susținere împodobiți cu reclame la bere și la servicii de telefonie mobilă, ținta lui sosise. Se ridică, o luă spre unul din capetele stației și se convinse că pilonii și afișele mari nu ascundeau pe nimeni. Se uită la ambele panouri care afișau timpul scurs de la plecarea ultimului tren: ambele arătau 0:00, ceea ce însemna că trecuseră mai bine de zece minute de cînd cel din urmă tren plecase. Totuși, încă nu venise nimeni să anunțe că trebuie să părăsească stația. Ultimul metrou era cu siguranță pe drum.

O privi pe femeia care începuse să vorbească la telefon. Oare ea să fi fost ținta? Absurd. Fotografiile fuseseră elocvente. Nu avea cum să fie ea. De altfel, femeia zise „hai că vin acasă, pa-pa”, închise mobilul și se îndreptă spre ieșire, trăgînd după ea niște pungi din care se ițeau legături de praz. Bărbatul de dincolo de șine părea adormit. Colonelul se neliniști. Prea multă liniște.

Urcă scările în speranța că va găsi ce căuta la etajul intermediar, în zona casei de bilete. Nu era nimeni. Se îndreptă spre celălalt peron și făcu dreapta spre scări. Abia atunci o văzu.

Era o fată îmbrăcată într-un trenci elegant, prea gros pentru vremea caldă de afară, care se sprijinea de perete, la jumătatea scărilor ce duceau către peron. Colonelul nu avusese cum s-o vadă și n-ar fi bănuit că acolo se ascunde cineva. Primul gînd fu să se mustre; ar fi trebuit să facă uz de tehnicile mentale avansate și să prevadă această alternativă, dar acum nu era vreme pentru autodafeuri. Își fixă imaginea ei în minte și coborî liniștit spre peron. Subiectul era o femelă de 20 de ani, de înălțime medie, cu părul relativ scurt, tăiat pînă la umeri, vopsit într-un negru închis, cu ochi mari, neliniștiți și întunecați, cu cearcăne acoperite de machiaj scurs. Ținea mîinile la spate. Purta ciorapi fini și pantofi negri cu toc. Piciorul stîng, trecut peste cel drept, îi zvîcnea cu nervozitate, tremurul fiind completat de sistematica mușcare a buzelor. Pe sub trenci se ghicea un pulover care-i acoperea trunchiul generos, cu sîni puternici, dar cu mijloc subțire. Analiza pe Calculator nu greșise. Ea era cea pe care o aștepta.

Colonelul era sigur că, pradă gîndurilor, fata nici măcar nu-l observase. Se poziționă la zece metri de ea, pe bancă, alături de bărbatul adormit, și n-o scăpă din ochi. Era important să stea jos, deși nu se temea că avea să fie reperat. Cu siguranță, își zise, consultîndu-și ceasul, ea va coborî de îndată ce va auzi metroul. Probabil așteptarea o înfuria. Stația Grozăvești nu era prevăzută cu panouri predictive, care să anunțe minutele pînă la următorul tren, așa că tot ce-i rămînea fetei era să aștepte și să se frămînte.

Ale tinereții valuri, surîse colonelul. De cîte ori nu fusese el într-o situație asemănătoare. Operativi sau nu, iată de ce e atît de important să avem o minte disciplinată, strunită de tehnici mentale avansate. Acest organ complex care este creierul poate fi atît de ușor pulverizat printr-o folosire incorectă. Echilibrul înainte de toate — una din axiomele pe care le preda cadeților. Întoarse capul și o privi pe îndelete. Știa că o cheamă Denisa Afloroaiei, că era din Pașcani, că venise în București în urmă cu doi ani și că studia Matematica. Nu era o studentă eminentă, dar asta nu din cauză că-i lipseau capacitățile intelectuale, ci fiindcă educația strictă primită de acasă, în contrast cu propria ei fire și cu ceea ce văzuse în București, o destabilizaseră sufletește. Analiza pe Calculator identificase treisprezece markeri Benjamin, dar și nouă din zece criterii necesare unui operativ de elită, ceea ce însemna că și alte structuri aveau să fie curînd interesate de ea. După evaluările colonelului Dragomir, exista o fereastră de cel mult două săptămîni pînă cînd majoritatea agențiilor internaționale aveau s-o caute. El o găsise cu totul întîmplător, numele ei apărînd ca urmare a juxtapunerii aleatoare a trei stringuri de căutări. Flerul său fusese totuși crucial. Își instruise echipa să ruleze un vector de restructurare și să extragă diferiți termeni-cheie derivați din cuvîntul „moarte”. Profilul ei de Facebook apăruse al zecelea în lista unu, dar al treilea în lista doi. O asemenea potrivire bătea la ochi. Analize ulterioare ale prezenței Denisei pe internet confirmaseră o probabilitate de 84% ca ea să se afle azi aici, gata să-și ducă planul la îndeplinire. Iar colonelul Dragomir era pregătit.

Curentul se înteți. În depărtare apărură luminile ultimului metrou care intra în stație. Zgomotul crescu. Denisa își trecu o mînă peste față și coborî ezitantă cele cîteva trepte spre peron. Colonelul Dragomir își încordă picioarele și se aplecă ușor în față. Vîntul care creștea în intensitate pe măsură ce trenul se apropia răvăși părul fetei și, cu fiecare clipă, respirația ei deveni tot mai adîncă, tot mai decisă, ca și cum se pregătea pentru o hotărîre importantă. Păși cu repeziciune spre mijlocul stației, trecu de colonel și așteptă. Cînd fu la mai puțin de zece metri de tren, Denisa călcă cu hotărîre spre marginea peronului. Ochii ei și ai conductorului se întîlniră. Omul înțelese ce vrea să facă și, cu un gest neputincios, se lăsă pe spate și holbă ochii, acționînd frîna. Denisa prinse curaj și, cînd metroul ajunse în dreptul ei, sări. O scuturare violentă îi întrerupse avîntul și o aruncă înapoi pe peron. Auzi în continuare scrîșnetul frînelor. Prăbușită pe gresia gălbuie, ea văzu picioarele unui bărbat îmbrăcat într-un costum gri și, în spatele lui, trecerea rapidă, apoi din ce în ce mai lentă, a vagoanelor. Ochii i se împăienjeniră și izbucni în plîns. Văzu ca prin vis cum un alt bărbat se ridică de pe o bancă, se apropie de celălalt și încep să se lupte. Era o imagine atît de absurdă încît crezu că halucinează. Își închipui că a sărit deja, că se scurge sub roți și că acum creierul îi arată imagini fără sens, ultimele înainte de stingerea definitivă. Dar imaginile nu se opreau, ba mai mult, erau însoțite și de sunete. Bărbații gîfîiau și icneau, cărîndu-și lovituri. Denisa își frecă ochii, se tîrî spre perete și, după un timp care i se păru o veșnicie, întoarse capul. Metroul se oprise. Bărbatul în costum gri, cu cămașa ruptă și pumnii încleștați, își trăgea sufletul. La picioarele lui zăcea inconștient un om în vîrstă, îmbrăcat cu o bluză ușoară și niște pantaloni albi. Auzi cuvintele “Vino cu mine,” rostite scurt și poruncitor. Două mîini o apucară de umeri și o ridicară. Se pomeni îndemnată spre ieșire, forțată să urce scările în grabă. Întunericul cald al nopții o învălui și primul ei gînd fu: “De ce m-am îmbrăcat așa de gros?” Izbucni din nou în plîns.

Ținînd-o strîns de umeri, colonelul Dragomir o conduse spre o mașină plasată din timp în apropierea gurii de metrou. O așeză pe scaunul din dreapta, închise ușa, apoi se sprijini de capotă și răsuflă ușurat. Prima parte a misiunii fusese îndeplinită cu succes.

*

Colonelul descuie ușa apartamentului conspirativ și intrară. Fata se liniștise; acum era moale și buimacă. El trebuia să profite de această stare sugestionabilă și s-o facă să se simtă cît mai în largul ei. O așeză pe canapea și trecu în bucătărie, unde căută niște căni și turnă ceaiul pe care-l adusese într-un termos. Cunoștea bine toate ungherele. Deschise un dulăpior, adăugă zahăr în cana ei și se întoarse în sufragerie. Îi oferi ceașca și-i spuse cu voce blîndă:

— Bea, Denisa. Bea.

Denisa reveni din starea amorfă la o oarecare înțelegere a spațiului înconjurător. Realiză că e într-un apartament, deși nu avea nici o idee cum ajunsese aici. Doar fragmente disparate se învîrteau în mintea ei. Doi bărbați care se luptau. O mașină. Metroul. Tristețea ei grea, insuportabila ei tristețe. Ce legătură aveau toate astea?

Colonelul Dragomir sorbi din ceai. Îi plăcea să-l bea fără zahăr. În privința fetei, nici el nu știa exact cum să procedeze. Uneori, tehnicile mentale avansate pălesc în fața fragilității, vulnerabilității unei alte ființe. Cine ar fi crezut că o fată cu machiajul dus, cu ochii rătăciți, gata să se sinucidă ar fi fost în stare să-i anuleze antrenamentul și să-l încurce atît de tare? Își drese glasul, dar nu reuși să spună ceva.

— Cine… cine sînteți dumneavoastră? întrebă fata cu voce stinsă.

Colonelul o privi în ochi. Își dorea să fie în oricare altă parte. Îi era aproape imposibil să susțină privirea acestei creaturi nefericite și crude, delicate ca un fulg de zăpadă. În același timp era conștient de vastul ei potențial, așa că se concentră pe acest aspect și începu:

— Nu te speria, Denisa. Totul e în regulă. Ai vrut să-ți pui capăt zilelor, dar te-am oprit. Numele meu e colonelul Dragomir. Te-am adus aici ca să te liniștești. Curînd o să te conduc acasă. Pînă atunci, aș vrea să mă asculți cu mare atenție.

Denisa se încruntă și-și strînse la gît trenciul desfăcut. Colonelului nu-i scăpă gestul.

— Nu te teme, Denisa. N-o să-ți fac rău. Nu am de la tine nici o așteptare. Vreau doar să mă asculți. Sînt un reprezentant al Serviciilor Secrete și am anticipat criza ta de azi din pură întîmplare. Nu ești sub urmărire, nu ai făcut nimic rău. Departamentul de Analiză pe Calculator ți-a evaluat amprenta electronică și, pe baza unor calcule cu a căror complexitate, Denisa, nu vreau să te plictisesc, a determinat că ești pe cale să te sinucizi. Analiza pe Calculator a mai determinat alt vector interesant. Ai un dar de care nici nu ești conștientă. Noi credem că ai putea deveni unul din cei mai talentați operativi. Dar, așa cum ai remarcat, n-am fost singuri în evaluarea noastră. În afară de mine, la metrou se afla și alt agent. După tehnica de luptă, aș zice că era elvețian. Nu ne-am gîndit că te vor găsi atît de repede. Trebuie să ne grăbim, Denisa. Serviciile noastre îți vor oferi toată consilierea, antrenamentul, camaraderia și compasiunea de care ai nevoie. Noi, cei din Serviciile Secrete, ne considerăm o mare familie, o familie caldă și primitoare, nu una violentă, amorală și fără scrupule, cum a fost familia din care ai provenit. Da, știm și despre asta, o spun cu toată mîhnirea. Amprenta electronică a identificat markeri de traumă în copilăria timpurie, posibil și de abuz sexual. Din cercetări ulterioare am constatat că tatăl tău a murit de ciroza ficatului, iar mama ta s-a sinucis acum cinci ani cu pastile, în vreme ce unchiul în seama căruia ai fost lăsată timp de trei ani, un cunoscut pedofil, te-a siluit nu o dată. Dar să nu stăruim pe trecut. Ce-a fost a fost. Să privim către viitor.

Denisa îl asculta cu gura căscată și-și scărpina în neștire un antebraț.

— Ești confuză. Nu-i nimic. Bea ceai, Denisa. Bea.

Și, cu o mișcare hipnotică, colonelul o îndemnă să ducă ceașca la buze. Denisa se supuse.

— Știu că de multă vreme căutai un sens în toată această suferință, continuă el făcînd un gest larg, care părea să desemneze întregul univers. O fată inteligentă ca tine nu poate să nu observe caracterul fundamental greșit al realității. De aceea ai fost atrasă de matematică, o știință exactă, pură, îndepărtată de mizeria cotidiană. Crezi că noi, cei din Servicii, nu simțim o astfel de chemare înaltă? Ba da, Denisa, simțim. Este chemarea transcendentului, a supraumanului, a atașamentului față de comunitate, și este mai mare decît noi toți, tot așa cum matematica este mai mare decît noi toți. De ce nu ai folosi aceste chemări înalte pentru a-ți schimba viața cu totul? Îmbinînd matematica cu patriotismul vei deveni o forță redutabilă în lupta noastră cu terorismul internațional. Vei folosi matematica pentru a-ți ajuta conaționalii. Cîți oameni au o astfel de șansă?

Colonelul se ridică și vorbi mai departe, însuflețit:

— Să ne amintim de Alan Turing, cel care a folosit matematica pentru a-și ajuta compatrioții în al doilea război mondial. El a făcut țării sale un serviciu inestimabil, care nu a fost uitat. Dar ce părere ai de Oppenheimer? Fără contribuția lui, Statele Unite nu ar fi dezvoltat arma formidabilă a bombei atomo-nucleare cu hidrogen. Să nu mai zic de Miciurin, un alt savant care și-a pus viața pe altarul științei. Denisa. Prima și ultima ta iubire e matematica. Lasă-ne pe noi, cei din Servicii, să te învățăm cum să crești și să înteții vîlvătaia iubirii pentru matematică printr-un combustibil de care nici măcar nu ești conștientă: dragostea de țară.