După Ardere. Investigatorul Natural

A doua zi, Meșteșug s-a dus la cîrciumă și a spus că, așa cum umblă vorba, la el a venit un caranian. A spus că au vorbit (că el mai înțelege, cît de cît, caraniana, de la maică-sa, care a lucrat în tinerețe pentru o familie de caranieni) și că a semnat un acord pentru întărirea locuințelor, dar numai pe banii caranienilor. Pe banii lor? Da, pe banii lor. Înainte ca oamenii să se îngrijoreze, le-a spus că, după cît se pare, proiectul nu era foarte serios; caranianul, cam bețiv, trăgea la roșcă, dar altfel îi păruse bine intenționat. Uite și acordul, în două exemplare, în caraniană și borguză. Să-l citească toată lumea. El, Meșteșug, i-a zis străinului să mai vorbească și cu alții, să nu creadă oamenii cine știe ce. Sîrguință poate să confirme, l-a văzut la latrină, l-au mai văzut și alții. Așa-i că era băiat bun? Da, era băiat bun. Ei, și după ce-a semnat, s-a dus în Tulbure Roșu. Putem să-i întrebăm pe tulbureni dacă a ajuns cu bine. Cam asta era.

— Trebuia să-l întrebi și pe preot înainte să semnezi, a adăugat Chibzuința cu vocea ei subțire.

Sîrguință, care bea lîngă Putere, la locul lui obișnuit, a strigat:

— Ei, ce să-ți spun!

— Se supără Înalta-Jale dacă nu vorbim cu preotul.

— Chibzuințo, știi ce? Înalta-Jale se supără tot timpul. De aia e Înaltă-Jale.

— Tocmai. Vrei să se supere și mai rău?

— Taci, tu, că nu se supără nimeni. Poate că nici n-o să fie ceva. Și dacă o să fie, o să ne întărească locuințele, ne pun niște grinzi, niște țigle mai bune. Ce poate să strice?

— Înalta-Jale nu vrea să avem grinzi, că noi nu suntem caranieni.

— Chibzuință, și tu ai tavanul întărit cu grinzi. Nu mi-a zis mie Curaj că ți-a pus grinzi? Dar nu-s așa de bune.

— Nu-i adevărat!

— Hai, nu te mai prosti, că știe tot satul.

— Bine că-i merge gura lui Curaj!

— Ce vreau să zic e că nu s-ar supăra Înalta-Jale dacă am face acordul ăsta. Și n-ar mai muri atîția de la noi.

Chibzuința a scos caietul unde trecea datoriile și l-a deschis la ultima pagină. Copiase acolo cîteva versete din scripturi.

— “Și sfidînd pietroaiele, vă veți arăta demni de răsplată, și mare va fi răsplata voastră, pentru că ați sfidat,” a citit ea silabisind.

— Și eu nu sfidez, femeie? rîse primarul. Am casă pe bolovan. Nu-mi zi mie că nu sfidez. Dar de ce mai avem case, la urma urmelor? De ce nu dormim direct pe jos?

— Păi așa doarme preotul…

— Să dormi tu pe jos. Noi nu suntem nici preoți, nici caranieni. Nu ne strecurăm sub pămînt. Dar nici așa, să ne culcăm pe jos.

— Vorbești cu păcat. Te aude Înalta-Jale.

— Ținere-de-Minte, s-a întors primarul, tremurînd, către un mușteriu. Și tu crezi că ar fi trebuit să vorbesc cu preotul?

— Cam așa ceva. Dar acuma dacă ai tot semnat…

— Măi, cum sunteți… a făcut Meșteșug uitîndu-se cu înțeles la Sîrguință și Putere. Dacă vine omul să vă zică ce s-a întîmplat, îi ziceți că de ce n-a mers la preot. Dacă merge la preot, intrați la idei. N-are cum s-o scoată la capăt omul cu voi.

— Adică ce vrei să zici, primare? s-a încruntat Putere.

— Nimic. Dar eu la popă nu mă duc. Îmi bag picioarele.

Primarul Meșteșug a ieșit furios. S-a întors în cîteva clipe. Își uitase hîrtiile pe masă. Le-a luat și a plecat iar.

Oamenii au început să vorbească. L-au întrebat pe Sîrguință despre caranian. El, plictisit, căscînd, a repetat ce spusese ieri. După un timp, Putere i-a atins brațul și s-a ridicat.

— Hai să mă ajuți cu răsadurile alea.

— Ce? a întrebat Sîrguință nedumerit, dar a înțeles imediat și a zis: bine.

Au ieșit afară. Pe cerul acum senin, Drumul de Argint părea o bucată de sticlă ținută în foc. Au ocolit cîteva cratere unde se prăbușiseră pietroaie săptămîna trecută și care se umpluseră cu apă. Putere a zis:

— Mă cac în el de preot.

— Ce?

— Proasta asta de Chibzuință o să se ducă la el și o să-i spună tot. Că de ce a semnat Meșteșug cu caranianul, că de ce nu l-a întrebat întîi pe el…

— Așa, și ce treabă avem noi cu asta? Oricum o să afle.

— O să înceapă prostul ăla să facă slujbe de dezlegare la Înalta-Jale.

Sîrguință tot nu înțelegea.

— Și ce?

— Bă Sîrguință, tu nu prea ești dus la biserică. Nu știi cum arată o slujbă de dezlegare?

— Nu m-am dus să văd.

— Umblă popa gol prin sat și începe să urle la Înalta-Jale să ne ferească de dușmani și să ne pocăim. Urlă de-ți sparge urechile. Trei zile urlă. Ce naiba, nu știi? Și anul trecut a făcut la fel. Vrei așa ceva?

Sîrguință s-a gîndit și a zis:

— Tu crezi c-o să se scape unul din noi și o să recunoască ce-a făcut?

— Nu știu ce să cred. Poate o să te scapi tu. Poate nevasta primarului. Poate o să se scape altcineva.

— Eu cred că ne speriem degeaba.

— Nu sunt speriat, bă. Dar nu vreau să mă dea pe mîna caranienilor. Nu mă simt vinovat cu nimic. Înțelegi?

---

Dragă Mamă,

știi că de cînd am fost făcut Investigator Natural viața mea a devenit un lung șir de încercări. Te-am scutit pînă acum de detaliile neplăcute ale muncii mele, însă de această dată îți voi povesti totul și nu voi ascunde nimic; misiunea mea are o importanță deosebită și din păcate trebuie să treacă dincolo de limitele bunei cuviințe.

După cum ai aflat, Dragă Mamă, cazul pe care-l investighez este dispariția în teritoriu borguz a negustorului volant Șungö Kuelkuzongü din Găurile Zoervent. Situația pare deja încurcată, fiindcă acest domn (știm din corespondența găsită în apartamentul său) s-a prezentat borguzilor nu ca negustor volant, ci ca magistrat, fiind unul din radicalii grupului de la Kax.

Înainte să continui, dă-mi voie să te liniștesc. Știu ce vei spune — e o misiune prea periculoasă pentru mine — dar acum sunt bărbat, Mamă, și o voi duce la bun sfîrșit.

În continuare, dă-mi voie să schițez, în linii mari, profilul acestei organizații. Sub denumirea “Kax” regăsim un număr de persoane de factură revoluționară. Scopul declarat este de a impune relații frățești cu populația borguză. Ei spun că istoria ne face responsabili față de borguzi; după cum știm, înaintașii noștri din Epoca Prostiei au părăsit suprafața, refugiindu-se sub pămînt, unde au săpat galerii și buncăre și s-au protejat, astfel, de pietroaiele care cădeau din cer, în vreme ce borguzii au rămas la suprafață. De ce, se întreabă Kax, nu am oferit borguzilor, în acel îndepărtat trecut, uneltele necesare pentru a săpa și ei galerii subterane? Căci iată, lăsîndu-i afară, i-am condamnat la o existență teribilă. Secolele au trecut, iar noi o ducem așa de bine sub pămînt, în vreme ce lor încă le cad pietroaie în cap; să ne fie rușine, ar trebui să-i ajutăm. În afară de asta, Kax critică însuși numele de “Epocă a Prostiei”, considerîndu-l ofensator la adresa borguzilor și înlocuindu-l cu “Era Nepăsării”. Dacă-mi permiți o paranteză, Dragă Mamă, “Era Nepăsării” implică o învinovățire a Kara Nnienilor antici, care ar fi fost “nepăsători” la suferințele borguzilor fiindcă nu i-au ajutat să sape galerii (de parcă te oprește cineva să sapi o groapă).

De asemenea, Kax e de părere că nici măcar nu ar trebui să ne scriem numele cu litere mari, fiindcă la borguzi ne referim fără majusculă, și deci, în spirit frățesc, ar trebui să ne abținem de la majuscule. Mai mult chiar, ei spun că formula nobilă “Kara” e învechită, întrucît sunetul poate fi redat mai bine prin litera “c”; “n”-ul dublu e și el redundant, ca și pauza dintre cele două cuvinte, așa că în loc de “Kkara Nnieni” de ce nu am scrie mai simplu “caranieni”? Iată cu ce exerciții de stil își pierde timpul Kax. Vei remarca, dragă Mamă, inconsistența logică a unui grup care critică majusculele în vreme ce însuși numele său conține o majusculă.

Misiunea mea este de a-l recupera pe acest individ, pe care Biroul de Investigații îl consideră un agitator extrem de activ. Nu a mai fost văzut de trei săptămîni. Dacă a plecat de unul singur să propună ceva borguzilor, e foarte probabil să fie deja mort. Asta ar fi foarte neplăcut. Dacă uneltește ceva împreună cu ei, atunci situația e și mai încurcată. Dar nu te îngrijora; sunt însoțit de un contingent de 20 de flintași recomandați de Adînca Instituție, precum și de Doctorul Henimor Felkiș, un chirurg iscusit care are în trusa lui un mare număr de instrumente, tincturi și prafuri. Deschid o paranteză: l-am rugat să-mi ofere o tinctură de lămîie și miere ca să-mi vitalizez organismul, știind că asta ar fi fost dorința ta dacă erai aici. Te asigur pe această cale că purgația mea funcționează de minune.

Grupul nostru călătorește protejat de o carapace de ceramică cu roți, întărită cu mulți drugi de fier. Sub această carapace înaintăm destul de anevoios, dar mulțumiți că nu suntem expuși căderii vreunui pietroi din Marele Iatagan. Ferestre mici săpate în părțile laterale ne ajută să ne orientăm în peisaj. Miroase destul de urît, Dragă Mamă, mai ales pentru mine, care stau ceva mai sus, agățat într-un hamac. După cum știi, miasmele se ridică, iar fiindcă aerisirea noastră e minimală, trebuie să sufăr de mirosul transpirației de soldat în hamacul acesta de unde, iată, îți scriu. Nu te teme; omul se obișnuiește cu orice.

Suntem într-o misiune nobilă, aceea de a ne recupera compatriotul fie teafăr, fie mort. Îmi doresc sincer să nu fi fost omorît. Dincolo de dorința mea, moartea negustorului ar complica lucrurile, căci ar trebui să pedepsim populația borguză, lucru pe care chiar nu vreau să-l fac decît în ultimă instanță. În cazul în care vom purcede la represalii, te rog urgent ca, din înțelepciunea ta, să sugerezi posibile măsuri; le voi cîntări utilitatea și, dacă va fi cazul, le voi aplica. Asta ca să nu mai zici că nu-ți cer și nu-ți prețuiesc sfatul.

Am încercat să rețin numele soldaților, dar nu am reușit să memorez decît numele locotenentului, pe care îl cheamă Potelu. Soldații i se adresează folosind în loc de “domnule” vechea formulă de respect “kiki”, așa că aud mereu numai “kiki Locotenent”, sau “kiki Potelu”. Am încercat să-i zic și eu “kiki” și a acceptat. De azi înainte numai kiki îi zic.

Cîteva cuvinte despre asistentul pe care mi l-a alocat domnul Sima. Îl cheamă Zbeh (am uitat numele de familie) și provine din cele mai joase crevase ale Putorii. Nu din acest motiv, desigur, îl disprețuiesc, ci fiindcă trebuie să fac eforturi constante de a-l ignora. Nu tace o clipă. Am reușit să nu mai răspund întrebărilor lui, dar asta i-a dat ghes să pălăvrăgească. Buna creștere, Dragă Mamă, cu care tu m-ai învrednicit, mă împiedică să-l iau la rost. Totuși, sper că în cele din urmă voi reuși să mă impun.

Ce să-ți mai zic? Avem cu noi un orbete mirositor care stă într-o cușcă. Din cauza drumului dificil, cușca i se bălăngăne, în ciuda eforturilor mele de a o securiza, iar animalul emite atunci hîsîieli. Mi-e milă de el. La întoarcere îi voi propune domnului Sima să-l elibereze după serviciul făcut.

Mai era ceva. Mi-am amintit. Desigur, dragă Mamă, am împachetat turtele pe care mi le-ai trimis și am avut grijă să-mi iau puloverele de blană făcute de tine. Chiar acum, seara, cînd am săpat o gaură de urgență și ne-am adăpostit sub pămînt, port unul. Îți mulțumesc pentru grijă. Aș vrea să știi că acasă nu aș fi văzut cu ochi buni dacă aș purta un pulover de blană. Însă, aici, în teritoriu străin, poate să nu-mi pese.

Această misivă îți va fi trimisă prin curier alergător. Imaginează-ți ce curaj este în inima alergătorului care, înfruntînd posibilele pietroaie din cer, se va grăbi către tine.

Te las și rămîn al tău preasupus,

Cxungelu Xeliote Aracanklekh