Elaborarea doctrinei de securitate Gherman

În elaborarea acestei doctrine trebuie să ținem cont de elementele specifice ale organizației Gherman:

- utilizarea adevărului total ca factor de influențare și descurajare a comportamentului actorilor implicați;

- asertarea agresivă, pînă la auto-deprecație, cît și dincolo de ea, a brandului Gherman;

- independență absolută;

- tendința către utilizarea întregului spectru de mijloace operaționale, cu riscul asumat al oricăror incidente;

- aceste incidente vor fi contracarate prin confuzie programatică ca factor de ceață (CPFC), care trebuie să treacă de multe ori (și pe nesimțite) într-o aparentă obscenitate a desfășurării ego-ului, în fapt o operațiune perfect controlată;

- baza valorilor organizației Gherman stă într-o moralitate tradițională vetustă, de extracție antică, preponderent creștină

Pornind de la faptul că Universul este atît de interesant, iar noi suntem o atît de mică, dar atît de interesantă parte, atitudinea fundamentală care se impune este, așa cum au spus mulți alții, dacă nu mirarea, cel puțin uluiala. Să analizăm. Încrengături de molecule dispuse după un tipar determinat se împletesc ca un mesaj în țesătura străveche a vieții, alcătuind o construcție de o remarcabilă complexitate. Această construcție, predicat pur, se susține, percepe, imită, codifică, reprezintă și se exprimă recursiv. Ființa învață, miroase, se scarpină, frămîntă pîine, joacă țurca, pictează peisaje. Aflați aproximativ la jumătatea distanței dintre infinitul mare și infinitul mic, suntem cu toții enormă nimicnicie, cum sugerează Pascal, verigă din lanțul ființei, cum ne învață Arthur Lovejoy, alfa și omega și restul de cuvinte frumoase și neputincioase în fața măreției și inventivității hăului în care, cum spune gnoza, am fost aruncați ș. a.

În cadrul unui astfel de univers iată că apare minciuna, disimularea, falsa reprezentare, înșelăciunea. Prima atitudine față de lume tinde să fie deci înșelăciunea. Scopul înșelăciunii este de a asigura înșelătorului anumite avantaje prin controlul informației. S-ar zice că pentru disimulare e necesară o dublă cartografie: întîi a realității, apoi a celorlalte minți de care ar trebui să profităm. Afirmația pare cu atît mai veridică în cazul animalelor inteligente, dar reprezintă, eminamente, o confuzie. Corbii se feresc de priviri indiscrete cînd ascund hrană, cîinii șchiopătează ca să te impresioneze deși nu sunt ologi. Da, este adevărat. Pe de altă parte, anumiți șerpi neveninoși imită aspectul altor șerpi veninoși, precum și unii amfibieni, dar nu putem vorbi acolo de cartografiere a altor minți cît, mai ales, de un proces mult mai simplu, ba chiar de-a dreptul stupid, cu rezultarea unei complexități emergente. În fine, ca să nu mistificăm inutil lucrurile, vom spune că lumea asta minte cum respiră. Minte papagalul care imită sunetul de drujbă, cucul care își ascunde oul în cuibul altei păsări, cîrdul de zebre care, grație tiparului dungat, înșeală percepția leului, minte cerșetorul, minte organizația, minte statul, toată lumea minte. Cu ce merită să fie întîmpinată această descoperire? În primul rînd cu, așa cum susțineam mai sus, uluire. Reprezentarea e mediată, lumea e interpretată, intenția se cristalizează și determină următoarele intenții, totul într-o gigantică cascadă reprezentațională. Cum să nu rămîi cu gura căscată?

Ne interesează atitudinea imediat următoare uluirii. Majoritatea reacțiilor vor fi de susținere implicită a disimulării, iar ca dovadă avem însăși apariția limbajului, a societății bazate pe reguli: implicația fiind că în absența regulilor șuvoiul realității ne-ar izbi cum izbește lumea un schizofren, o masă fluidă și amorfă de percepții din care nu am putea discerne nimic. Totuși, suntem de părere că simpla identificare a disimulării ca atare — unii ar spune demascarea, nu și anularea ei — va fi opțiunea corectă. În contrapartidă, cîte nu s-au spus despre dificultatea de a defini adevărul, despre cîte adevăruri există — să ne amintim doar expresia “speak your truth” și altele asemenea — care nu sunt altceva decît eforturi de depășire a disonanței cognitive, de recunoaștere a faptului că, fără o delimitare netă și uneori arbitrară a realității, societatea nu e posibilă. Însă nu vom cădea în capcana formalismului, maladie a vremurilor cînd mîncarea abundă și jocurile textuale sunt o lux. Mii de ani, oamenii care prețuiau viața și decența nu au făcut-o. Vom spune răspicat și fără precizări inutile că adevărul e de preferat minciunii. Contradicțiile nu au apărut de azi, de ieri în viață și nu e misiunea noastră să netezim asperități.

Ținînd cont de aceste revelații, doctrina de securitate Gherman alege să se concentreze pe adevăr ca factor destabilizator, cînd ar putea să fie, la fel de bine, un factor de stabilitate.

Clarificînd exprimarea, vom spune că, într-o lume mincinoasă, adevărul tîmpește. Ceea ce ar trebui să însemne ieșirea din confuzie provoacă o confuzie și mai mare.

Doctrina de securitate Gherman exploatează acest lucru. Definind prostia drept incapacitatea de a stabili legături trainice între gînduri, și evitînd virarea discuției în zona sterilă a cauzalităților politico-economice, doctrina de securitate Gherman subliniază caracterul istoric subversiv al adevărului. Prostirea umanității a ajuns să aibă, la bază, dincolo de scopul economic, un efect de auto-generare, de auto-referențialitate pură, în virtutea căruia societatea se rebarbarizează exponențial, cu previzibilă veselie. La fel ca intoxicarea, procesul de ocultare a enormității nu are alt efect decît ocultarea enormității, fără alt profit decît ocultarea enormității. În cadrul existențial actual, un observator sincer va ține cont de această stare de fapt și o va denunța. Este exact ceea ce se întîmplă cu opțiunea de a aduce adevăr în chiar locul unde adevărului i se face masaj sistematic, recte, în cadrul operațiunilor de intelligence și spionaj.

Doctrina de securitate Gherman reprezintă o injecție de adevăr brut și are caracter normativ primar: cît mai mult adevăr brut. Marșînd pe tema “adevărului care vă va face liberi”, ea presupune ideea potrivit căreia adevărul recunoscut ca atare nu generează aberații, ci dezvăluie realități sensibile, intrinsec benefice, profitabile și esențiale pentru suflet (dacă nu pentru altceva). Mai bine adevăr brut decît minciună duioasă. Trebuie spus că, cel puțin în principiu, aceasta e o idee magică, dar nu mai puțin adevărată.

Urmează o descriere a lumii în care trăim.

După cum spune Marin Preda în Cel mai iubit dintre pămînteni, “știința de a rămîne tu însuți în împrejurări care ne depășesc se învață”; întreaga lume fiind un set de împrejurări care ne depășesc, vom încerca să le aproximăm și să le înțelegem, pentru a rămîne consistenți cu noi înșine.

Amenințările directe la adresa organizației Gherman vin din Rusia și China, din interiorul Uniunii Europene, din SUA și Marea Britanie, din Orientul Mijlociu și America de Sud și, în cele din urmă, de ce nu, de la Mossad. Practic, de peste tot. La fel și oportunitățile. Într-o lume care strigă Orbán Egy Geci, Putin Huilo, Yao Ziyou, Zan Zandegi Asadi și Say Her Name, cartografierea morală și navigarea teritoriului astfel definit este imposibil de realizat în termenii unei înțelegeri comune. Atomizarea s-a impus de aproape 200 de ani ca o consecință naturală, inexorabilă a proiectului negativ de reconstrucție a realului. Efecte neașteptate: zona socială, geografică și culturală daco-română (izolată, marginală și nesemnificativă) devine un teren propice pentru testarea doctrinei Gherman.

Din partea dreaptă a spectrului politic, reacțiile furibunde sunt previzibile cînd este atacat esențialismul ideii de popor, țară, națiune, limbă. Nu mai puțin previzibile sunt și reacțiile cercurilor stîngiste, suflete mici și focoase, fremătătoare ca trestia, degrabă îmbufnate la orice ridiculizare a propriului lor limbaj. Așa încît la un capăt al frînghiei întinse peste abis țopăie o gorilă grobiană; la celălalt, o maimuță speriată. Imense oportunități. Imense.