Jurnalul Tinereților Mele #1
1997 - februarie
1997 - februarie
Îmi trebuie un limbaj liber, fără retușuri și fără un program, deci fără să fie gândit de mai înainte. O scriere cuminte, caldă, cu mers ușor.
Iată prima parte a justificării. Are trei rânduri. A doua va veni prin paginile pe care urmează să le umplu.
M-am tot gândit de ieri seară dacă e bine să-mi țin un jurnal. Ei bine, jurnal nu țin. Atâta doar că am nevoie să scriu în afara tiparelor, trebuie să scriu și altceva decât un eseu sau o nuvelă.
Iar pentru o explicație deplină, întrebați-l pe M. Sebastian.
E complet. Am terminat cu motivarea. Mă spăl pe mâini.
Atâta pot să fac și eu, să țin stiloul între degete. Mai pot și altceva, însă aia e o masă compactă de activități îndeplinite prin constrângere, și nu le pun la socoteală — acestea sunt activitățile strict umane. Cât despre celelalte, voi vorbi mai încolo.
E stupid să zici că scrii numai pentru tine. Momentan da, numai pentru mine scriu, nu mai știe nimeni de caietul ăsta îmbrăcat în copertă verde. Dar îmi dau seama că, odată, manuscrisul acesta poate să ajungă și în alte mâini. Nu-i nimic. Oricine ar fi, i-l încredințez bucuros. Deocamdată, însă, nu voi scrie decât pentru mine. Altora le va servi mai încolo.
O viață blândă, căptușită cu dreptate, care te încearcă să vadă cât de tare și de drept ești, e cel mai greu lucru din lume. Câte piedici ți se pun în față! Câtă energie cheltuiești, ca până la urmă să te dumirești că dreptatea nu-i pe drumul pe care l-ai apucat, ci pe altul!
Vorbesc încă subțire, dar chiar așa cum pot, spun că a crede și a te mânji cu ideea că pe pământ ai apărut și că pe pământ o să dispari e unul din grelele păcate aduse de oameni lui Dumnezeu. Nu vorbește Sfântul Duh prin mine acum, vorbesc pur și simplu eu! Și eu sunt om și știu ce e păcatul, și mai știu ce greu e să te ferești de el.
Dar mă bucur că nu sunt un fixist, și că am putut să fiu convertit, dintr-o viață în care nu credeam în nimic, la viața aceasta, în care totuși cred!
Nu sunt ușă de biserică și nici curat. Am însă părțile mele bune, la fel ca cele rele. Și încerc să le înmulțesc pe cele bune, scăzându-le pe cele proaste. În ideea asta scriu.
Lucrez de câtva timp la nuvela despre sablemetiți (anagramă la “blestemați” — n.a.), pe care încă n-am arătat-o nimănui. Am scris 19 pagini, deci 9 file și jumătate. Mai trebuie muncită, și adăugită și revăzută. De timp și răbdare nu duc lipsă. În fiecare seară mă așez la birou, stau o oră și desăvârșesc câte o pagină sau chiar mai multe. Dar ieri, de pildă, de-abia dacă am scos trei sferturi de foaie, și m-am chinuit destul… N-a mers și pace. Pagina 19 e umplută până la refuz cu tăieturi și corectări.
Ar cam trebui să-mi fac un plan strict pentru fiecare nuvelă, și scrisul să fie precedat de un scenariu. Chit că știu ce-o să se întâmple, trebuie să-mi restrâng libertatea scrisului. Ideile le am în cap, dar sunt de-abia schelete, fără carne sau sânge.
Totuși, îngrădirea creației e un lucru greu de depășit. Nu sunt sigur dacă-l voi accepta. Mă mai gândesc.
Și ca un aperitiv al celor de mai sus, îmi iau asupra mea responsabilitatea privind orice analiză a firii umane pe care o voi face aici. Voi căuta să nu spun decât ceea ce cred eu că e bine, fără a încerca cu tot dinadinsul să descopăr însușiri sau apucături negative ori pozitive la persoana în cauză.
Doresc ca toate acestea să nu plece de la mine, și tot ce afirm aici să fie în folosul și pentru învățătura mea. Căci, cu sau fără acest caiet, tot am să învăț. Și încerc să mă grăbesc, scriind.