Jurnalul tinereților mele #2
februarie 1997
varianta audio:
Să fie oare așa de grele toate pietrele pe care trebuie, negreșit, să le cari în viață? E chiar justificată încovoierea genunchilor și plânsetul de durere? Înainte să apelez la Divinitate, nu trebuie să te îndrepți tu însuți, ca măcar să agonisești o amărâtă și umilă fărâmă de curaj, cu care să n-ai teamă când te rogi?
Merg pe principiul că se poate. Atunci, trebuie să păstrez ca lumina ochilor fiecare dram de înțelepciune culeasă de pe drum. Și dacă mâine am învățat ceva, poimâine să nu uit învățăturile zilei de ieri.
La naiba, ce stil anemic! Două aliniate de care nu sunt mulțumit din punct de vedere stilistic (că dacă tot scriu liber, să scriu și bine). Și asta mă duce cu gândul că ce-am scris mai sus nu e decât filozofie belită de adolescent tipic. De asta vreau să scap. Să încerc să transfer numai și numai către mine bucuria de a nu fi la fel ca plebea. Căci e o bucurie, și un orgoliu!
Și ce să fac? În primul rând, deosebirea de rest s-o înfăptuiesc doar în lucruri bune. Nimic nu se compară cu un om curat. Nici măcar alt om curat.
Fiecare e curat în felul lui; dar urmând aceleași precepte de viață. Asta nu înseamnă că aparținând ortodoxismului, ortodocșii seamănă între ei. Nu seamănă nimeni, nici catolici, nici ortodocși, nici evrei, nici penticostali, nici islamiști. Dar aceștia trei nu seamănă chiar deloc cu ceilalți doi.
Oh, da, vreau să fiu extremist, fie și latent. Am ideile mele fixe, deși nu sunt un fixist.
Iată, ultima propoziție arată chiar ambiguitatea unui contraambiguu. De aceea, fiecare își creează propriile puncte de sprijin. Dacă punctele acestea sunt bine alese, atunci acel om e câștigat.
Plutesc încă, nu m-am înfipt bine nicăieri. Și lovesc în stânga sau în dreapta, nu mă agăț de nimic. Firește că nu, din moment ce cea mai solidă ancorare presupune încetarea căutării disperate!
Am deschis ieri gura chiar când nu a trebuit, chiar când mă întăream în noua organizare pe care mi-am pus-o în viață. Am pornit cu tata niște discuții respingătoare, tocmai prin mărunțimea lor. Și mi s-a mai întâmplat!
Eram mulțumit că nu scrisesem nimic în jurnal. (Drăcie, i-am zis jurnal. Nu e jurnal.) Îmi propusesem să nu pun mâna pe Caietul Verde, să mai lucrez la sablemetiți. Și rezistasem ispitei! Dar bine că spulberasem toată bucuria prin certurile alea inutile!
Azi, nu sunt ca ieri, mi-am mai pierdut din încrederea în mine și am uitat de programul ce mi-l impusesem.
Să trag tare, să-l găsesc iar…
Am vorbit cu Brigitte, la ora de sport, niște lucruri care nu prea se vorbesc. Nu prostii, ci chiar probleme mari…
E un om care își pune atâtea întrebări, că până și cei din jur se plictisesc și se satură să le audă. “De ce”-urile îi îmbracă haine uriașe, de parcă ar fi glasul sfredelitor al întregii umanități ridicat spre slavă.
M-a obosit de la câte lucruri nu se dă în lături; până și striațiile viermilor pot fi subiecte interesante de discuție. Reîncarnarea, problemă atât de uzată încât s-a banalizat îngrozitor, tratată într-o formă ceva mai complexă decât o tratează mediocrul, ridică întrebări a căror răspunsuri nu pot fi decât răsuflate.
Cum Dumnezeu să fie nu știu câte suflete în mine sau eu în nu știu câte trupuri? Nu scrie clar, negru pe alb, în Biblie, că o viață are omul?
O clipă, să ne gândim, să nu fim chiar fanatici, trecând mai departe.
Eu găsesc scârbos să mă vâr în șapte corpuri. Părerea mea.
Și e o jalnică tâmpenie să speri că, neputând să te mântuiești în viața de azi, aștepți pe următoarea. Oricine poate să se mântuiască, dacă vrea. “După chipul și asemănarea lui Dumnezeu l-a făcut.” “Zilele omului, cel mult șaptezeci de ani!”
De pe scaun, de la birou, cu o mână sprijinindu-mi capul, liniștit și calm, tai și spânzur! Iată prostia, iată condamnarea ei! Și după ce scriu asta aici tac, ca să nu mă mai fățărnicesc. Nimeni nu va ști că eu am învins o erezie, poate dintre cele mai slabe, din cele pe care le poți combate cel mai ușor. Dar am învins.
Eu vreau să nu-mi pierd sufletul, să pierd orice altceva, însă pe mine nu! Restul nu trebuie să conteze. Nu, Doamne, nimic!
Îmi amintesc că la ora de ceramică am asaltat-o pe Andreea cu o grămadă de lucruri care știu c-o enervează.
Dar și pe mine mă enervează Andreea câteodată. Nu pot s-o înțeleg și nu vreau să-i accept unele lucruri, dar nici nu trebuie să i le impun pe ale mele.
Andreea se uită în ochii mei de la înălțimea umărului meu. Știu că, uneori, pune în priviri un pic de ciudă sau resemnare că mă vede așa înalt. Și-a tăiat părul lung și etapa aceea i-a marcat ieșirea din copilăria târzie. Dacă o fi avut… N-o înțeleg deloc când vorbește despre copilăria ei… sau poate, câteodată… nu știu, asta e, nu știu ce să cred. Nu știu de ce nu pot să am clar în cap ce vrea să spună.
Mă mulțumesc deocamdată s-o observ în amănunt, să pricep ce anume îmi scapă. Un lucru sigur, util observației, e că de când o știu a tras spre maturizare (o maturizare nu știu în ce măsură naturală sau artificială). Să observ cumpătat, fără pasiune de cercetător, căci de asta mă feresc cel mai tare. Pur și simplu, acumulare.
Am muncit ca un câine, în sensul figurat al cuvântului. Cred că am depus tot atât lucru mecanic cât depune un husky trăgând o sanie.
Crezusem că voi face lucrarea ecvestră din lut. Așa intenționam. Cu chiu, cu vai am găsit ceva argilă pe fundul lăzii aproape goale și am început fără nicio tragere de inimă să înalț monoblocul. N-am continuat, văzând că Darius ne dă voie să folosim pentru armătură sârmele lui. Am construit calul și călărețul, cred, în mai mult de 3 ore și jumătate, poate patru. A trebuit să tai cu cleștele sârmă în dreapta și-n stânga, înconjurat fiind de fete…
Până la urmă, armătura s-a desăvârșit cât de cât. Am pus-o pe un suport de metal, gândind că o voi acoperi în lut, și nu în ceară, cum făceau toți. Ba, până la urmă, tot în ceară am îmbrăcat-o. Primul strat. Urmează, în două săptămâni, să pun celelalte straturi și s-o finisez.
Să vină vara! Azi a fost o zi atât de apăsătoare, cu o căldură nefirească, dublată spre prânz de picuri foarte rari de ploaie ici-colo. Cerul, atât de curat acum câteva zile, s-a supărat din nou.
Nu mai e iarnă. Cine știe dacă o mai fi? Căldura de zece grade nu e totuși suficientă să poți spune că am intrat în primăvară. Dar nu poți nici nega că s-a terminat iarna. Suntem la sfârșitul lui februarie.
[…]
Tocmai a trecut tata prin cameră. N-am vrut să mă vadă scriind, dar acum știe de un caiet verde și misterios, de vreme ce eu însumi i-am făcut vagi descrieri privind munca mea scrisă. Nu-i nimic, mai am încă două caiete verzi în care am scris câte ceva mai demult, deci am acoperire.
Mi-am amintit, fără vreun motiv, de tabăra de la mare de acum un an și jumătate. O tabără frumoasă — și de altfel, singura pe care am avut onoarea s-o cunosc. Acolo am luat seama de faptul că între mine și Bordi e o prăpastie mare de tot. Dumnezeu mi-e martor că au fost vremuri în care îl consideram un adevărat prieten, încercând să-i iert firea lui enervantă. Deși și atunci era ceva putred în gândurile mele.
Am crescut și mi-am dat gândurile pe față. M-am certat cu el de nenumărate ori, m-a luat și l-am luat în râs, ne-am bătut. Asta cu bătaia e o chestie care mi s-a fixat în cap și n-o s-o uit în veci.
Am profitat de un moment în care pufnise iar la vorbele mele, cu pufnetul lui sarcastic care, până la urmă, e automat. (După bătaie nu mai pufăie.) Eram la Alianță (Alianța Franceză, n.m.). Pe drum, țin minte că Bejan avea un zâmbet și stânjenit, și cuminte. Știam că sunt transfigurat complet. Îmi ardeau ochii și obrajii, dar nu de ură, mai mult ca să-mi fac curaj.
În clasă, l-am trântit de perete și mi-a răspuns cu un picior în burtă. Nu mai eram lămurit dacă dă să se apere, să atace sau să mă țină la distanță, și propteala în zid nu a fost o tactică strălucită. M-am tras mai în spate, dându-i timp și spațiu destul să atace. Lovea din enervare, nu știu dacă și din ură. Eu, cel puțin, nu simt nici azi ură pentru el. Atâta doar că antipatie, o mare antipatie!
Vorba lui Ovidiu, avea atac tacticos și organizat. Totuși, asta nu m-a împiedicat să-l trântesc la podea. Am făcut iar un pas în spate, urmărindu-i reacția. S-a ridicat, și, scăldându-mă în toate înjurăturile, s-a pus pe pumni în ficați…
A fost unul din cele mai penibile momente ale lui. Când l-am văzut cu câtă patimă dădea, cu capul în piept, lovind orbește, ca și țâncii, parcă în joacă, toată furia mea pe el s-a dizolvat complet, și tremurul nervos de până atunci mi-a încetat în acea clipă.
N-am ripostat, n-am schițat nici un gest de apărare — oricum, nu știa să lovească prea tare — dar cred că prin asta am fost mai perfid decât dacă loveam.
Toată încăierarea asta pare că a fost un test. Am făcut, oarecum, experiențe pe Bordi, fără ca el să-și dea seama… Îmi vine să râd. Ce meschinătate! El crede că m-a bătut — creadă bucuros și în veci să nu mă mai bat cu el, în primul rând, că nu e etic, și în al doilea, pentru că am în vene, nu știu de unde, o energie ce simt că se poate elibera prin pumn, cu efecte grave.
Nu mă mai bat cu tine a doua oară, Bordi, și Doamne păzește să-mi calc jurământul! Pentru că știu că aș putea să uit că mă bat cu tine, și să-mi eliberez pe tine doar furia.
Proaste timpuri, Doamne, proaste de tot, te uită ce mizerii îmi stau mie în cap. Unde e pacea?…
Știam că n-o să fiu mulțumit de limbajul de mai sus: e cristoic. Dar, odată ce-am pus mâna pe stilou, am continuat să-l țin pe foaie, și l-am lăsat jos după ce-am terminat.