Jurnalul tinereților mele #3
Februarie-martie 1997
A venit regele în țară. E ultima zi de februarie. Asta am spus-o ca să fixez un vag reper cronologic.
Azi am fost cam zăbăuc și smucit. La ceramică, materie pe care o urăsc din principiu și lene, mi-am pus un picior după gât, am vorbit mult și tare, m-am prostit. E ca și cum n-aș fi fost la oră.
Dar știu că, tăcând, aș genera o anumită atmosferă sobră. Îmi dau seama că, de-aș sta o săptămână mut în bancă, aș transmite clasei o stare încordată. Nu-i aud plângându-se decât prin glasul lui Ovidiu (Bejan, n.m.), care-mi spune, din când în când, ce mai crede lumea despre mine. Pot să aud asta și singur, dar am totuși nevoie de o certificare.
Am vaga impresie că toți s-au obișnuit cu mine ca și cu un extremist. Ori alb, ori negru.
M-am certat cu profa de logică. Nu aveam pupilele dilatate și pulsul mărit. Cred că m-a îngropat în marmita cu modele adolescentine.
Ce dacă nu-mi place logica? Dar mi-a plăcut. Dar îmi place.
Uite de-aia nu poate nimeni s mă compare cu teribilistul clasic, pentru că mie îmi plac o grămadă de lucruri, și totuși, din orgoliu sau plictis — și aici uite fărâma clasică — le dau încolo.
Ce să fac dacă am o față ca a tuturor, cu mușchi elastici? Când vreau să arăt sictirul, mi-i încordez într-un fel caracteristic, și vezi, se observă de la distanță.
Vorbesc la ora ei? Nu vorbesc. Șoptesc uneori ceva lui Ovidiu, în dreapta mea. Poate despre ora de logică, cine știe…
Nu-mi iau notițe? Ba-mi iau. Ia uite ce caiet galben și frumos am, cu copertă de carton.
Nu scriu frumos? Ba scriu, deși asta n-ar trebui să conteze și poate nici nu contează — în orice caz, m-am asigurat cu un motiv în plus.
Ce dacă am luat 8 în teză? Voiam mai mult, ce-i drept, și m-am sâcâit… Dar nu supără pe nimeni când un om e sâcâit. Ce credea? Că o să-i sar în gât de supărare? Săraca, știu că e un pic mai ofuscată, și poate, după o scurtă analiză psihologică (pe care n-am învățat-o la ora de logică, și uite c-o știu din viață) s-ar observa că lovește în lume crezând că lumea lovește în ea, văzând-o cât e de mică (aprox 1,40 m).
Asta-i bună… Și cum eu sunt, în ochii profilor, gura și urechile clasei, pe cine credeți că a picat supărarea? Noroc că m-am certat cu ea după ce mi-a dat nota la teză și, vorba Andreei, să învăț bine pentru săptămâna viitoare, că ne dă lucrare iar.
(Cam sucit drumul ăsta de la premisă la concluzie, am să încerc să-l îndrept pe mai încolo.)
Am luat cu mine, odată, walkmanul, o casetă cu colinde și o Biblie. Se apropia Crăciunul.
Am urcat drumurile de praf înghețat până la Pietrele lui Solomon. Și m-am suit pe o stâncă și am ascultat colindele, și am citit din Biblie.
Asta am scris acum câteva zile, înainte să mă culc. Și m-am culcat mulțumit că am la ce munci ziua următoare.
Dar, după cum se vede, n-am mai continuat. Azi n-am nicidecum dispoziția de a mai vorbi despre acea călătorie. Care, de altfel, nu-i singulară, căci nu de puține ori am cățărat stâncile, cu o Biblie în ghiozdanul din spate.
Am o Biblie din anii ’60, care răspândește veșnic un miros de vechi și sfânt. Coperțile sunt negre, și cea din față e scrisă cu litere aurite. Nici o Biblie nu mi-e mai dragă decât asta. Dacă acum întorc capul, o văd în raftul de deasupra patului, din spatele statuii rânjitoare a Crocoidului, la dreapta unei cutii în care stă un camion de jucărie.
Citesc din ea în fiecare seară. Mă rog, aproape în fiecare seară. Ce chestie! Astă ultimă propoziție poate avea, dacă îi tai virgula, un sens cu totul…
M-am prostit. De câteva zile n-am mai muncit nicăieri. Azi am făcut o vagă încercare de a scrie la nuvela lui Damian — și am scris o pagină jumătate. Dar fără prea mare valoare. Sunt acolo unele lucruri bune, dar sunt și d
Doamne, ce-i cu mine? În noaptea care a trecut m-am sculat din pat cu mințile aburite, pomenind ceva aiurea despre greci. E drept, citisem o antologie neogreacă, tradusă prost, cu imprefecțiuni, și asta m-a tulburat și mi-a amestecat creierii. Teamă mi-e să-nu pățesc la fel și în noaptea asta.
Trebuie să scriu. N-am să las stiloul până nu umplu două pagini.
Ciudate lucruri s-au întâmplat azi, Doamne. Ieșind din școală, am plecat până la librăria Șchei, să caut o enciclopedie geografică. Pe drum am intrat — pentru prima oară în viață — în bisericuța (franciscană?) ce vremuiește pe o străduță din spatele hotelului Aro. Nimic de zis. Am încercat să-mi opresc gândurile din cap, să-mi fac curățenie în cuget.
Nu e mea, biserica aceea. Ori poate mi-am provocat eu însumi starea de stinghereală, dar nu m-am simțit bine într-o biserică catolică. Eu sunt ortodox.
Îmi place întunericul românesc din lăcașele noastre de cult. Nu sunt în largul meu să simt prezența altuia în bancă, într-o biserică catolică, și nici lumina prea mare de la geamuri… Nu știu. Poate sunt prefăcut… Of! Nu știu.
Nu mă plâng de starea în care mă găsesc. O primesc în față și nu mă tem de ea. O, dac-ați ști ce stare păcătoasă! E măruntă și rea; simt zguduindu-se sufletul în mine. Nu e o cale dreaptă, parcă ar fi luată anapoda, și dau din colț în colț… Înainte să adorm mă rog Domnului, și nu mă rog cum trebuie. Am auzit acum câteva zile vorbele unui preot, care spunea că rugăciunea neîmplinită e ca o lampă nepusă în priză.
Oricine ai fi, tânăr sau bătrân, fii cumpătat. Din puțina mea știință afirm că e așa de greu și apăsător păcatul vorbei răstite, aruncate de-a valma…
De s-ar putea ruga cineva pentru mine, în afară de bunică-mea…
Ce ușoare sunt căile Domnului, ce întortochiată, ce meschină mintea umană! Iar am căzut în anatemita apatie adolescentină, din care parcă nu mai poți ieși. Ba poți, iată ce minciună! Odată doar trebuie să îți îndrepți grumajii, să stai drept, și să te vindeci. Te vindeci singur, încercând să omori proasta senzație. Și dacă nu merge, înaltă rugă smerită lui Dumnezeu, să te scape El.
Grăit-am oare bine? Doamne, ia jugul ăsta nenorocit din spinarea mea… Când îmi mai deschizi Tu ochii, văd nimicnicia acestei cauze, acestei lehamite fără sens. Drept pentru aceasta, înalț ochii mei, cu încredințare că m-ai iertat, Stăpâne. Făgăduiesc să mă scutur de nimicitorul duh al încețoșării minții. Fii dar cu mine! Amin.