Jurnalul tinereților mele #4

Martie 1997

Sunt, uneori, așa de tranșant în idei și păreri, că mă mir cum de pot să meditez mai apoi asupra discuției avute. Nu e bine să fii chiar așa. Dar prea am loc în cap să nu-l burdușesc, prea mare gura să n-o slobod, prea mari pretențiile să schimb drumul odată ales.

Doamne, de n-aș ști că va veni o zi în care voi zâmbi (cel puțin, ori mai degrabă voi râde cu hohot) aducându-mi aminte de micile și înrobitoarele probleme ale vârstei de 16-18 ani, aș înnebuni.

Crede cineva că n-am resurse destule să trec cu vederea toate aceste lucruri? Se înșeală. Pot așa de bine să nu-mi pese de nimic, să-mi râd de toți nu din obiectivitate, ci din subiectivism… Vai, însă încărcată mi-ar fi conștiința, și nebunie se cheamă nepăsarea față de încărcarea și robirea propriului tău suflet, în patimi tâmpite și vicii mărunte.

Se ne bucurăm, oameni buni, așadar, vremea aceasta va trece. Da… și ce vremuri vor veni după… De aceea, cel mai bun lucru este tăcerea și luarea lucrurilor în piept. Pe aceasta din urmă trebuie să-l mai învăț. Cât despre primul lucru, vi se pare că am vorbit? Nu. Am scris.

Ce pot eu să fac, în afară de citit și învățat (!) e să scriu. M-am născut cu patima asta și nu mai știu dacă impulsurile creatoare ce le simt frământate în mine au o pornire dreaptă ori păgână.

Am scris până acum cât să umplu o carte întreagă. De-aș umple-o, ar fi o brambureală prea mare, un balamuc de nedescris. Căci:

Am la activ eseuri fără număr, două romane — copilărești (din care unul început în a patra și terminat în a cincea), poezii clasice (slabe), cu tente moderniste (cenușii), nuvele și povestiri. Teatru îmi mai lipsește…

N-am răbdare și parcă mi-e teamă că Dumnezeu nu privește cu ochi buni această grabă. Uneori mă pomenesc gândindu-mă cu durere că inspirația prea multă din mine s-ar putea petrece din lume, mai mult din ironia soartei.

Nu-mi place în mod deosebit desenul, dar sunt câteodată robit lui. În schimb, scrisul îmi place și îi sunt robit pe veci.

Azi am finalizat o descriere, începută ieri. Taică-meu mi-a zis că are prea puternice accente sadoveniene, de surprindere moartă a imaginii. Are dreptate. Parcă mi-a dat un pumn. De obicei mă irită persoanele care îmi contestă “opera” și îi remarcă greșeli pretinse, mă irită însă mai mult cei care au dreptate. Pentru că n-ar trebui să le aud lor gura.

Și le-o aud. Sunt atâtea de făcut! Și atâția alții au scris așa frumos! Doamne auzi-mă, pentru mine nu vreau decât înțelepciune, să pot scrie cât mai mult și mai frumos! E ora unsprezece și un sfert seara, și nu mai am vreme să-mi fac cuvenita rugăciune. Maică Preacurată, ascultă ce-i cer eu Domnului! Pacea lui fie cu lumea și noi toți. Că slăvit este numele lui, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin.

*

Punând mâna pe foile manuscrisului meu (încă fără titlu) despre Damian, m-am văzut silit a recunoaște că fără un plan bine pus la punct nu o pot duce multă vreme cu vreo scriere. Dacă nu îmi organizez bine capul și ideile n-o s-o scot la capăt.

Nuvela tânjește o structurare schematică a analizelor psihologice, a acțiunii și firii personajului. Reîmprospătarea ei e necesară. Cât despre cea cu sablemetiți, observațiile de mai sus se mențin, plus un aport sporit de inspirație ce s-ar cuveni.

Azi am îmbrăcat în lut o armătură ecvestră. Am luat 9 pe ea și a trebuit  s-o stric spre sfârșit. Și mândrul cal, și călărețul de pe el, zbuciumat și amețit de goana zborului, s-au crâmpoțit, și sucite, s-au boțit în lada cu lut. Forma schimonosită ce-a mai rămas m-a făcut să îmi țin sprâncenele îndoite jalnic, și jalnică mutră am avut și când am ieșit din atelier.

Fantoma schiloadă, în sârmă, ce rămăsese pe raft mă urmărea peste tot, tăcută și neagră, întunecată, mohorâtă, privindu-mă cu ochii stinși, de lut… Bietul cal! Bietul călăreț! Zece ore am muncit să-i clădesc și iată, i-am strivit fără milă și cruțare, în mai puțin de cinci minute, pe amândoi.

*

M-am învățat să nu mai răcnesc de supărare, să nu împovărez pe om cu grele și tăioase judecăți de-ale mele. Aceste procedee drastice nu merită a fi aplicate decât în cazuri de o extremă criză; cazuri chiar așa de grave se întâlnesc totuși, destul de rar.

Dar ce și cum poți să faci când vezi, rostogolită ca o roată uriașă, cavalcada magnific de completă  răutăților și prostiilor omenești? Ca un demon hămesit, ea prăvale și înghite totul, fără să gândească nimic, fără să știe de ce înghite așa bezmetic, fiindcă nici măcar nu-i e o foame de moarte. Blestemată ghiftuială a nimicului! Sărman trup, biată minte, totul searbăd și uscat.

Am avut o profesoară de română cu un talent și un suflet remarcabil. Împreună cu ea am scos primul (și cred că și ultimul) număr al revistei liceului. M-a ajutat, m-a sprijinit în olimpiade și concursuri, a fost un om adevărat. Orele îi erau calde și frumoase, și învățam cu mare plăcere. O mai și tachinam câteodată, efectuâdu-i doar operația firească pe care am aplicat-o tuturor profesorilor; dar era deosebită.

Nu știu prea bine împrejurările prin care a fost înlăturată să ne predea și pe mai departe. Dar a fost! Și în locul pacificelor, dulcelor ore de română ne-am pomenit cu o libertate silită, acordată de noua profesoară, o libertate a dracului de impusă, un dialog susținut aiurea, cu schelet firav, și, mai presus de toate, o puternică lipsă de entuziasm.

Iată, profesoara vorbește și noi o ascultăm obligați, notând unele amănunte. Firul vocii îi urcă brusc, apoi se întrerupe. Vremea trece, de prețul a zece secunde, și glasul, regăsindu-și vorbele, bolborosește poliloghia; apoi, oprindu-se din nou, uită șirul cuvintelor și reclădește ce-a început.

E cu mare greutate de arătat prin scris cumplitul medievalism al limbajului acestei noi creaturi, ce se apropie de 50 de ani și încă se numește “domnișoară”.

Eu i-am zis uneori “doamnă.” Nu e frumos. Se supără. Și supărarea acestei ființe, ființă vârâtă în sufletul clasei prin creșterea și alimentarea propriilor ei idealuri — (căci o văd ambițioasă, mergând cu siguranță, cu pași mari, prin beznă) e atât de ticăloasă și pipernicită, încât, protestând în fața ei simți că ai lovit cu piatra laba unui câine și-ți pare rău. Nu am cuvinte să explic felul acesta ciudat și anormal de mediocru pe care îl afișează “domnișoara B.” La o discuție purtată deunăzi, am certificat strania simțire pe care o ai când vrei să deschizi gura și s-o pui la punct: milă, o milă dubioasă și jalnică.

Nu e de mirare că nimeni n-o suferă. Cadrele didactice sunt alcătuite din oameni competenți, spune oficialul. Neoficialul spune că nu toți. E o supă cenușie. Dar nu-i mai adăugiți negreala și neghiobia unui om prăpădit și amărât! Un om ale cărui bucurii nu le poți ghici niciodată (doar dacă n-o avea). Și al cărui suflet e, poate, mai greu de descifrat de către mine. Dar așa cum pot, mă îngrozesc o ultimă oară de nenorocita pastă fadă, toată inima ei, după cum o văd eu. Poate că mă înșel, și mi-ar trece o încruntarea de pe față. Asemenea oameni fac o tristă cu umbră pământului. O, de s-ar putea scutura de vălul gros al putreziciunii în care s-a acoperit!

Dacă tot liceul pe ea avea-o-vom profesoară de română, vai de capul meu, și-al colegilor!

Buhăitu-i glas îmi sună în creieri ca pietre plescăite prin noroi. Biata ființă! Dumnezeu pune în lume oameni de tot soiul. Și ce îngrozitor e soiul cel mărunt!

Ah, e de neconceput să îmi mai scald multă vreme stiloul în cerneala asta purtătoare de monotonie și plictis. Așadar, vindecă-te, unealtă lucrătoare, acum și pe veci, în a zugrăvi ceea ce e mic! Ridică-te!

De când am cumpărat o colecție Galaction, de fapt cu asamblare a mai multor “volumașe”. După cum acesta singur le-a numit, m-am simțit cuprins de o caldă și cinstită evlavie creștină.

Din nefericire, blânda mângâiere a venit și simt că e pe ducă. Mă copleșește lumea, întruchipată de școală. Atât de mult doresc și eu să-l port pe Hristos în inimă, întreaga zi, și nu reușesc să-l am în suflet decât seara, când mă rog. Glumesc și vorbesc tare, mă afund în discuții — cum să nu-l uiți pe Dumnezeu. Acasă, mă cuprind cumplite și nenorocite îndoieli, uneori chiar asupra existenței Domnului Hristos, altădată asupra necesității venirii Lui pe pământ…

Și ce clar vedeam la început! După o lectură din Galaction, cutremurat, priveam icoana de la bunica și vedeam deslușit ochii bunului Isus, prinzând viață, vorbindu-mi… Sufletul mi-e plin de mincinoasă îndoială; la fiecare lucru bun trebuie să se adauge și unul rău. Nu știu eu oare cine a fost și e Hristos? Ba știu. Știu atât de bine! Dar ispitele haine, pe care cred că mi le formulez, în mare parte, singur, vin și-mi zdruncină credința și mă fac să cobor iarăși unde eram și mai înainte de a sui. Mă îndepărtez, văd bine, și în rugăciune nu mai am adâncă putere și nici gânduri curate în cap. De ce? Întreb de ce? Toate astea trebuie să vină de la mine. Eu, activându-mi partea neagră a cugetului, mă dau răului, ca un biscuite șobolanilor.

M-a copleșit uneori învățătura creștină. Fecioara Maria, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Ea (majusculă adăugată după o corectură, n.m.) n-o înțeleg. Nu m-am rugat Sfintei niciodată cu sufletul întreg. Mi se pare că nu pot — parcă Ea ar fi una, și Dumnezeu alta. Și așa și e, dar nu pot stabili toate interconexiunile necesare, și mă prostesc.

Alaltăseară, când am rugat-o pe Sfântă aici, în paginile acestui caiet, de îndurare, am făcut-o dintr-un fals elan religios. Orbecăiesc ca râma, și când cad în genunchi, în fața patului, e ceva așa de păcătos în toată mișcarea asta: parcă nici nu aș merita să fiu ascultat. Mă legăn, ridică mâinile, răsuflu zgomotos, îmi fuge mintea, în fața lui Dumnezeu!

Ce să mă fac? Cum să mă scap? Nu-l mai invoc aici pe Dumnezeu, ci voi numai să mai stric o dată drumul multelor lunecări din credință ce nu-mi dau pace de o vreme. Cât de adevărate sunt cuvintele Domnului! De ce dar, m-ar minți Cel-Ce-Nu-Știe-Să-Mintă? Iubirea și dragostea, de la Hristos Iisus, bunul păstor și răscumpărător al lumii, nu se sting cu un șuier vechi și păgân! Niciodată!

Oțelește-te, suflete — iată-mă călcând pe urmele lui David

Că nu s-a dat omului greutate atât de mare decât să nu poată duce… dacă am pierdut, atunci am să caut. Dreptatea și adevărul lumii nu sunt perle în fața jinduitoare a săracului, cel ce nu va putea în veci să le stăpânească.

Dar iată, se apropie clipa îngenuncherii… Vierme să fiu, dar să mă asculte Domnul!

*

E fără speranță, în vremea de acum, să scriu într-alt parte decât aici. Nu pot să la rez, nu găsesc timp să-mi construiesc scenarii. Trebuie să mă gândesc la cu totul altceva decât la figuri de stil.

Da, m-am rugat. Dumnezeu n-a plecat chiar de tot și mi-a întors sfântul Lui obraz, să-l văd la față. N-am cutezat să mă uit, știind că nu am spălat pe de-a-ntregul murdăria din mine.

A fost cu treabă azi să mă răstesc iar la ai mei. Ba nu… nu rostire, ci o ceartă seacă, tare, care nu m-a mișcat câtuși de puțin. Convins fiind că am dreptate am pornit micul război și am enervat pe cine trebuia să enervez! M-am certat meticulos, cu tactica unui neamț. Și după cum bine văd, sămânța rea a ciorovăirii șade încă printre părinți.

Ce seacă existență! — ce seci cuvinte. Câți nu le-au spus. Nu condamn străvezimea și lâncezeala zilei alburii ce stă să treacă, ci firea mea cea proastă care a făcut-o seacă. Din moment ce condamn, înseamnă că e o problemă creată și cărată strict de mine. Ce dacă ziua e mohorâtă? Au oare sufletul meu se mohorește din pricina unei biete zile; sau este el oare mai mic decât mohoreala zilei, fiind covârșit de ea? Nu ziua, ci eu sunt vinovatul.

Trist ar trebui să fiu, dacă nu sunt fericit. Dar nu sunt nici trist, nici bucuros. În zilele acestea, vocabularul tinerimii numește această stare una în care “ți-e paralel”. Îmi este.

Dar iată, mâine e ziua înfățișării în biserică — rău am făcut spunându-i, mai bine mă abțineam. Ieri mă tânguiam la fel, azi nu sunt deloc mai breaz. Două zile de plângere și atâta tot, fără putință de îndreptare. Oare nu e prea mult?

Țin nesmintită dorință să-mi umplu toate rafturile cu cărți. Goale n-ar fi ele, dar poartă nu mai cărți mediocre, scrise de autori mizerabil în ruina celebrității lor.

Cumpăr cărți aiurea, nu mai să-mi pot îndeplini visul. Pe lună însă, pot dispune numai de 30 000 de lei — amarnică jale a unora trecuți prin vremea când această sumă era glorioasă. Din acești bani mi-am luat săptămâna asta patru cărți: un Galaction care mi-e drag, un comentariu istoric privitor la români și aromâni, un dicționar teologic și o culegere de cronici muntenești. Pe lângă acestea, am mai achiziționat chiar ieri, din banii părinților, o istorie (mai bine zis o protoistorie) a Africii. Nu știu cât de bine am ales ultima carte, dar în orice caz încep să mă conving că nu trebuie să-ți pară rău niciodată să golești buzunarul, ca să-ți umpli capul.