Jurnalul tinereților mele #6
17-23 iunie, practică Bran
17 iunie, practică Bran
11:45. Suntem cazați la un soi de pensiune rurală și împărțiți în două grupuri. Primul s-a înghesuit, cu mic, cu mare într-o cabană pe care a ocupat-o complet. Celălalt dintre ele — adică cel din care fac parte și care nu numără mai mult de opt persoane e cazat într-o casă din afara Branului, de pe strada Poarta — de fapt o uliță asfaltată, cu construcții cochete (și scumpe la preț).
Nici că pot mulțumi îndeajuns Providenței pentru camera pe care am ocupat-o. Prietene, nici n-aș fi crezut că voi sta singur și liniștit, între patru pereți, timp de zece zile. Privilegiul acesta se pare că nu-mi revine decât mie. Fetele — că în casa asta mare nu mai sunt decât fete — stau două câte două în alte trei camere.
Totuși… Singurul neajuns pe care l-aș putea primi ar fi să dorm cu vreun profesor de specialitate în pat!… Chiar în clipa când ne-am ales odaia Abraham — profesorul nostru însoțitor, de felul lui un spân tipic și îndesat, a anunțat existența acestei posibilități, în cazul în care nu-și găsește alt culcuș. Fie ce-o fi. Însă tare aș vrea să-mi petrec în liniște și izolare aceste câteva zile… Ce pot să fac deocamdată e să sper și să aștept.
Odaia e joasă și asta mi-a dat impresia unei camere de păpuși. Dacă mă ridic pe vârfuri aproape că ating tavanul. Are două rânduri de ferestre, unul la stânga și celălalt în față. Am încercat să fac puțină lumină, ridicând strasurile geamurilor, însă am avut ghinion cu unul căruia i s-a desprins cuiul și a trebuit să-l fixez la loc după priceperea mea și nu l-am pus prea bine. Pereții sunt turcoaz — ceea ce înseamnă că la noapte voi avea somnul dulce și liniștit. Totul îmi place — și de asta mă tem atât să fiu tulburat din liniștea mea.
Am suit dealul din spatele casei. De acum, din toată așezarea Branului nu mai există pentru mine decât această colină abruptă, cu ierburi și flori până la brâu. În zare, departe, se ivea, spălată și încălzită de soare, spinarea Pietrei Craiului, conturată în linii subțiri dar ireal de clare. Ierburile dansau pentru împărăția de piatră, care le urmărea de sus, de pe tronul ei măreț…
Mâine, dacă nu avem program special, îmi iau câteva foi și schițez zarea, cocoțat pe vârful dealului.
Sunt în cameră și ascult, de afară, bâzâitul cablurilor de înaltă tensiune. În curte se găsesc, răsfirate, câteva căpițe gălbui și înalte, spectatori ai firelor electrice. Toată ulița bâzâie și pâraie, ca torsul lui motan biruit de soare.
Doamne, perpetuează-mi solitudinea!…
18 iunie, practică
Nu pot spune că nu mi-a fost respectată dorința singurătății. Singur sunt și acum. Dar nu în aceeași încăpere. Ieri seară, târziu, a sosit vestea că ne mutăm. Și acum, eu stau într-o cabană ocupând o odaie și mai mică decât cealaltă. Fosta-mi locuință e foarte aproape. O văd de pe geam. Motivul acestui schimb? Financiar.
Aș fi nedrept să nu fiu mulțumit de locul meu. Puteam foarte bine să nimeresc într-un pat dublu, cu încă cineva — și atunci era chiar catastrofă, căci cei cu care coabitez — toți elevi ai Liceului de Artă — nu dorm nopțile aproape deloc și țin chefuri peste chefuri.
A plouat. Picăturile grele și repezi au precedat unui spectacol ceresc de fulgere și tunete.
Nu suport prea bine solitudinea și inactivitatea. În câteva clipe plec la Poștă, să sun acasă. Am să negociez cu ai mei dacă mai e cazul să rămân sau nu.
Din norma mea de desene pe ziua de azi, fixată la treizeci, am făcut de-abia cinci. Stilul ăsta de viață îmi amintește de cel al lui Paler, în romanele lui. Da, plec la Poștă și-om vedea ce-i de făcut. Încă un amănunt — ieri noapte am dormit patru ore, sâcâit fiind de gălăgia de afară.
19 iunie, practică
Sunt împăcat și chiar mă bucur de soarta mea, cu toate că nu vreau s-o transform într-o satisfacție prea mare. Știi cât valorează antipatiile unor oameni, prietene? Câteodată — ca în cazul meu — corespund perfect cu 2 kilometri și jumătate, adică distanța ce mă separă pe mine de cei ce nu mă suportă. Nu pot spune că mă bucur să fiu prigonit, ca vechii creștini, dar sunt cum nu se poate mai mulțumit să descopăr că răutățile unor necunoscuți sunt cu mult mai mici decât cele ale cunoscuților.
Azi trebuia să dorm în cealaltă cabană, aflată la mare distanță de locul unde mă aflu; dar a intervenit ceva și până la urmă m-am convins că dormitul cu ceilalți băieți din clasa mea — în special doi dintre ei, care parcă au întipărite pe figură, unul prostia sărmană, altul meschinătatea răutăcioasă — ar fi fost un chin și mai mare. Așa că până la urmă am parcurs cei câțiva kilometri până la cabana în care dorm de două zile. Iată deci cum antipatia măsoară 2,5 kilometri.
Nu mai vreau să plec. Părinții mi-au spus ieri, la telefon, să mă adaptez. Și uite că m-am adaptat. Mâine poate nu voi mai scrie, pentru că mă mut iar, la cabana unde trebuia să dorm azi — și voi avea de împărțit patul cu vreunul dintr-a unșpea. Mai bine așa, înghesuit și cu riscul de a nu prea închide ochii noaptea din pricina bairamului, decât să am de înfruntat câțiva ochi dușmănoși și încruntați, și, pe deasupra, prieteni odinioară.
20 iunie, practică
Gata. M-am decis. Plec. Am vorbit cu profesoara de desen și nu cu ceilalți doi profesori care ne însoțesc, fiindcă pe ea o știu mai înțelegătoare și mai sufletistă. Nu mai pot sta aici. Pute în jur a activități tinerești stupide și josnice, și toate astea mă obligă să-mi iau tălpășița. N-a fost ușor să obțin permisiunea de plecare acum, la doar patru zile de la începerea sejurului, însă am reușit să o fac.
Și iată-mă acum, într-o sală de așteptare pustie, în mijlocul Branului, uitându-mă speriat să văd dacă nu cumva a venit autobuzul.
Ieri am fost fericit. Azi nu mai sunt, prietene. După ce mi s-a dat voie să plec, m-am repezit la cabana mea, aceea de care am pomenit ieri, ca să-mi strâng lucrurile. Și, din cauza unor împrejurări mai deosebite, s-a întâmplat să rătăcesc cheia. Așa că… am spart ușa cu piciorul ca să-mi strâng catrafusele de dinăuntru… După ce ușa s-a trântit de perete, m-am aruncat asupra sacului de drum, l-am aburcat în spate, mi-am potrivit pe celălalt umăr ghiozdanul cu instrumentele de desen, și dus am fost.
Acum, fie voia Domnului. Ce pot să fac e să-mi cer iertare față de paznicul de la cabană. Îi cerusem alte chei, nu avusese, nici nu găsise altă soluție, deci nu aveam altă posibilitate. Iertare, pentru o încuietoare scoasă din locaș. Și mai pot să mă rog să vină autobuzul… și să nu se întâmple ceva neprevăzut…
Iată că a venit! Mulțumescu-Ți, Doamne!
Sunt în autobuz și totul pare în regulă. Mă frământă însă un gând răsărit în minte pe neașteptate: dacă ai mei n-or fi acasă? N-am putut da telefon de teamă să nu se opună cererii mele de întoarcere. Dar vom vedea. M-am aruncat de bunăvoie în jocul ăsta și bucuros voi juca până la capăt. Vom vedea. Destinul are surprize urâte, dar și surprize plăcute.
23 iunie, acasă
Câteva zile de odihnă mi-au prins bine — la Bran nu mă odihneam deloc. […]
Părinții, după cum mă așteptam, n-au fost prea încântați de isprava mea cu abandonul taberei de creație, dar le-am expus situația într-un monument de oratorie și s-au convins. Atât despre practică. Nici nu știu dacă voi mai merge anul viitor. Mi s-a spus că gestul meu a semănat a fugă. Poate c-o fi fost. În orice caz, voi medita asupra lui altă dată.