Moartea caranianului

Din “Drumul de Argint”

Sîrguință a intrat în cîrciumă și a zis:

— Oameni buni, am avut așa o discuție plăcută în latrină că aproape am uitat să mă șterg. Cu cine credeți că am vorbit? Cu un om din Carania. Credeți că era înfumurat? Nici vorbă. Era prietenos și vorbăreț. Un băiat foarte bun. Erau și Îndurare, și Dîrzenie, și Liniște al lui Prisosință. Și lor le-a plăcut.

— Cum? Un caranian la noi?

— Ce vrea?

— Despre ce-ați vorbit?

— O, dar despre ce n-am vorbit… A zis că ne admiră curajul.

— Ei, lasă-mă.

— Da. A zis că noi, borguzii, avem un curaj nebun.

— Că nu locuim sub pămînt?

— Da. Că trăim periculos. Așa a zis.

— Vorba aia, fricos ca un caranian…

— Știa că pietroaiele ne-au omorît 30 de oameni anul trecut, a continuat Sîrguință. Știți cîți au murit la ei? Unul singur. De bătrînețe.

— Și tu l-ai crezut? Fii serios. Dacă e să mori, mori oricum.

— Dar de unde știa el cîți au murit la noi? Ne spionează?

— Chibzuială, un pahar de roșcă.

Chibzuiala, mereu nemulțumită, și-a aranjat un cîrlionț, s-a ridicat de pe scaunul ei din spatele barului și a luat sticla din raft. I-a turnat lui Sîrguință jumătate de pahar. Sîrguință a luat o gură mică și s-a așezat la locul lui obișnuit, lîngă Putere, care dădea în cărți. Fără să ridice ochii, Putere l-a întrebat:

— Și ce-i cu caranianul?

— Stă la primar. Azi e la noi, mîine se duce în Tulbure Roșu. Se întîlnește cu toți primarii. Are un fel de program. Vrea să ne învețe cum să construim case mai solide.

— Asta ne mai lipsea! scuipă Frumusețe. Să ne luăm după străini.

— Dar primarul unde e?

— Nu l-am văzut.

— E acasă. Discută cu caranianul, nu ți-am zis?

— Și nouă nu ne zice nimic?

— Ia haideți, bă, pe la el. Să vedem și noi care-i treaba.

— Ăla e în stare să ne vîndă.

— Eu n-am avut niciodată încredere în el.

— Lasă că ne lămurim noi.

Bărbații s-au ridicat și s-au îndreptat spre ușă. Sîrguință a dat pe gît paharul, i-a făcut un semn Chibzuielii și a ieșit trăgînd ușa. Femeia l-a trecut în caiet.

Sufla un vînt puternic. Norii se destrămaseră. Pe cer se întindea arcul alb al Drumului de Argint, strălucind orbitor în soarele care apunea. Sîrguință l-a privit cu nesaț. Deasupra și sub Drum se vedeau semilunile Umflatei și Bulboanei.

Ieri plouase mult. Azi fusese ceva mai cald, dar după prînz începuse să bată un vînt care băga frigul în oase. Mirosea a rășină. Ca de obicei, Credincioșie se îmbătase și se clătina, călcînd prin toate bălțile. Ceilalți îl întrebau în batjocură dacă nu i-au înghețat picioarele. Credincioșie rîdea și el, fără să-i pese de umezeala din cizme. De la an la an devine tot mai prost, a gîndit Sîrguință.

Casa primarului Meșteșug se înălța semeață în vîrful unui bolovan. Meșteșug o construise înainte să devină primar, ca și cum ar fi vrut încă de pe atunci să arate că nu-i pasă de nimic.

“Nici așa nu-i bine, s-o cocoți pe bolovan fără să-i întărești acoperișul,” și-a zis Sîrguință. “Eu, de pildă, mi-am făcut casa sub un copac. Pot să mor și așa, dar măcar am un copac deasupra să mă apere. Dîrzenie a fost înțelept și și-a construit casa între doi bolovani. Liniște al lui Prisosință n-a avut norocul să aibă bolovani pe lotul lui, dar a pus un scut de lemn peste acoperiș.”

— Băi, dar casă cum are Meșteșug nu mai are nimeni, a murmurat Putere, care se vede că gîndea același lucru.

— Cred c-a murit de frică caranianul cînd a intrat la el, a zis Sîrguință.

— Să moară, dracu’ să-l ia, a scuipat iar Frumusețe.

— Spune și tu. Ai sta sub un acoperiș de paie? Îi dai un pumn și-l rupi.

— E dat naibii Meșteșug. Nu-i pasă.

— E nebun.

— Nebun, nebun, dar măcar are curaj. Tu n-ai.

— Eu nu sunt nebun.

— Fraților, așa nebun cum e, și-a găsit omul nevastă? Și-a găsit.

— Mie nu-mi place cum arată nevastă-sa, a mormăit Frumusețe. Slabă ca scîndura. Femeia trebuie să aibă niște carne pe ea.

— Lasă, Frumusețe, că băleai după ea de cînd te știi.

— Nu-i adevărat. De unde ai scos-o?

— Toată lumea știe, a rîs și Credincioșie.

— Vorbe de bețiv…

— Oi fi eu bețiv, dar nu-s mincinos.

— Pe cine faci tu mincinos, bă căcatule? a răcnit Frumusețe. Îți crăp capul!

Viață-Lungă, roșcatul, i-a zis lui Frumusețe să se liniștească sau îl liniștește el. Ceilalți au zîmbit. Frumusețe a scuipat în lături și a tăcut.

“Ce-i drept,” și-a urmat Sîrguință firul gîndurilor, “Păpădia lui Meșteșug nu arată nemaipomenit, dar nici urîtă nu-i. În Carania ar trece drept o mare frumusețe. Cu gîtul ei lung și cu ochii ăia mari… Buzele le are cam subțiri, dar asta e, treci cu vederea.”

Au ajuns la chioșcul lui Prisosință, care i-a salutat și i-a întrebat ce se întîmplă și unde se duc. Cînd i-au răspuns, Prisosință le-a dat dreptate și a zis că ar vrea să vină și el, dar că n-are cum pentru că așteaptă furnizorul de tablă. Viață-Lungă a cumpărat de la el un pachet de gumă de mestecat. Putere a luat un suc.

Au ajuns la pod și l-au trecut pe rînd, ținîndu-se cu grijă de balustradă. Credincioșie era să cadă. Au rîs de el. Ca să ajungă la primar au urcat drumul abrupt săpat în pietroiul uriaș. Cînd au ajuns sus gîfîiau toți. Deasupra bolovanului, vopsită în roșu, îi aștepta casa mare și semeață a lui Meșteșug. Lîngă intrare, legat cu sfoară de un băț, chițăia un orbete.

— Meșteșug! Ieși, mă, afară!

— Ieși afară, Meșteșug!

— Ieși cînd îți zic oamenii!

Ușa s-a deschis și a apărut figura bărboasă și năucă a primarului, îmbrăcat cu tunica lui bună, pe care n-o purta decît la sărbători. Oamenilor nu le-a scăpat asta.

— Ce vreți, mă? i-a întrebat. Ce zbierați așa?

— Ia uite la el ce s-a înțolit… Pe noi ne așteptai?

— Ce faci cu caranianul?

— Ia zi, ce caută la tine? Ce învîrtiți voi?

— Ce caută la tine, băi primare?

— Nouă de ce nu ne zici nimic?

Meșteșug și-a trecut mîna peste față.

— Ce vreți de la mine, oameni buni, că de două zile n-am ieșit din casă…

— Hai, bă, n-o mai da la întors.

— L-au văzut Sîrguință și Dîrzenie la latrina din piață.

— Așa, și dacă l-au văzut, ce?

— Primare, vrei să intrăm peste tine? Spune-ne ce-i cu el.

— Băi Frumusețe, eu zic să te potolești, că nu intri tu la mine în casă…

— Serios? a mijit ochii Frumusețe.

— Da, serios, a zis primarul și a făcut un pas în față.

— Dar zi-ne odată, nea Meșteșug, care-i treaba cu caranianul. L-au văzut oamenii. Au vorbit cu el. A zis că stă la tine. Ce te frăsui așa?

— Măi, dar deștepți sunteți voi. Dacă știți așa de multe, de ce-ați mai venit aici?

— N-o să ne zică, a mormăit Frumusețe și a înaintat spre prispă. Meșteșug i-a pus o mînă în piept.

— Ce faci, bă, îmi intri în casă?

— Îți intru. Dă-te.

— Nu mă dau. Ce-o să faci?

— Ba te dai.

— Păpădie! a zbierat primarul către nevastă-sa. Adu măciuca!

— Ne dai cu măciuca în cap, primare?

— Ție o să-ți dau, tîmpitule…

Frumusețe l-a plesnit scurt peste gură. Meșteșug s-a clătinat și a făcut un pas în spate. Ochii lui bulbucați s-au mărit și mai mult. A strigat iar după Păpădia. Frumusețe i-a tras un picior în burtă. Cu răsuflarea tăiată, primarul s-a prăbușit. Bărbații au pus mîna pe Frumusețe, care se îndîrjise și începuse să-i care lui Meșteșug picioare în cap.

— Ho, mă, că-l omori!

Din casă a ieșit Păpădia, urlînd cît o ținea gura și învîrtind deasupra capului o lingură de lemn. Se vede că nu găsise măciuca. Oamenii au chicotit și au împins-o cît colo. Frumusețe, care nu mai dădea în primar, a pipăit-o puțin, i-a tras și ei un picior în burtă, după care a intrat în casă. Oamenii s-au luat după el.

N-au găsit pe nimeni. S-au uitat sub pat, sub masa acoperită cu un postav verde, în lada de lemn de la intrare, în bucătărie. După un timp, cineva a strigat: “Dulapul, bă!” Primarul și nevastă-sa intraseră și ei în casă. Plin de sînge, sprijinit de femeie, Meșteșug plîngea și bombănea “oameni buni… oameni buni… oameni buni…” Frumusețe i-a aruncat o privire disprețuitoare și a deschis dulapul.

— Hopa! Ce avem noi aici?

Caranianul, într-un costum cafeniu închis, cu guler pe gît, după moda lor, se ghemuise sub blănurile de orbete și păturile primarului. Era pe jumătate chel și pe fața lui se citea groaza. Oamenii l-au tras afară. Din costum i-a căzut un stilou auriu. Frumusețe l-a ridicat imediat și l-a băgat în buzunar.

— Ia zi, bre, ce afaceri ai cu primarul nostru?

— Ce cauți la noi?

— Vorbește, bă speriatule!

Frumusețe i-a tras un picior în burtă. Oamenii au rîs. Ce-i mai plăcea lui Frumusețe să tragă picioarele în burtă. Caranianul s-a încovoiat și a început să horcăie.

— I-auzi-l cum face. Nici nu i-a dat așa de tare, a comentat Putere.

— Ce ziceai, Sîrguință? Că ai discutat la latrină cu ăsta? V-ați căcat împreună?

— N-am zis nimic, a șuierat Sîrguință și a ieșit afară.

— Caraniene. Pînă aici ți-a fost. Zi ce afaceri învîrți, că te belim.

— Oameni buni, a gemut primarul, lăsați-l că-l omorîți. Nu învîrtim nicio afacere. Era un proiect pentru întărirea de acoperișuri. Pentru sat. Cu banii lor. Cu materialele lor.

— Adică, așa, din senin, vor caranienii să ne ajute?

— Da!

— Bă, dar prost ești, Meșteșug. Ăștia ne vor pămînturile.

— Nu ne vor nimic! A vorbit cu unii din voi la latrină. Mi-a zis că l-ați înțeles. Ascultați-l măcar! Zi-le, domnule Șüngo. Zi-le!

— Cum îl cheamă? Șuncă? a întrebat Frumusețe. Ia zi, Șuncă, ce învîrteai pe aici?

Domnul Șüngo s-a smiorcăit, și-a tras mucii, a deschis gura, dar n-a putut să îngaime decît un “ăăă”, după care a început să tușească. Ochii îi erau înlăcrimați. Fața îi era umedă și roșie.

— Ia uite cum îi curg balele.

— Zici că-i Credincioșie după ce borăște.

— Aveți grijă! Ce face?

Caranianul încerca să scoată ceva dintr-un buzunar umflat de la spate. Un fior i-a trecut pe toți; s-au gîndit că are o armă. Frumusețe se pregătea să-l lovească din nou, dar Viață-Lungă i-a luat-o înainte, trăgînd caranianului un șut puternic în figură. Nasul i s-a spart și sîngele a țîșnit din găoacea întunecată. A rămas nemișcat, cu ochii deschiși. Corpul i s-a înmuiat.

— L-ai omorît, băăă! a zbierat primarul. De ce l-ai omorît, Viață-Lungă? De ce?

Oamenii, uimiți și întărîtați de ce făcuseră, au încremenit. Apoi Viață-Lungă a îngenuncheat, a căutat în buzunarul din spate al străinului și a scos mai multe acte împachetate într-o țiplă de piele.

— Ce-s astea, primare? Ce-s astea? a mugit el către Meșteșug, agitînd hîrtiile.

— E un acord între noi și ei. Ei ne întăresc acoperișurile. O colaborare… îl traduceam în borguză… cînd ați venit voi…

— De unde știi tu caraniana?

— Maică-mea știa. M-a învățat de mic. Oameni buni, nu mă omorîți… nu-mi omorîți nevasta…

— Taci din gură! Unde e traducerea?

— Aici…

Meșteșug a deschis un sertar și a înmînat oamenilor o mapă de carton cu o hîrtie.

— Stați cu ochii pe el, a comandat Viață-Lungă, apoi s-a apucat de citit.

va urma