Războiul Timeei

În anul 2026, chiar în ziua în care Rusia a invadat Lituania, Timeea, o avocată din București în vîrstă de 38 de ani, își duse cei doi copii la culcare, apoi intră în dormitor, se așeză liniștită pe pat și-i spuse soțului ei Andrei, care urmărea știrile pe telefon:

— Vreau să mă prostituez.

Andrei se uită multă vreme în ochii ei și spuse:

— Au intrat rușii în Lituania. E război.

Ea îi puse o mînă pe piept.

— Andrei. Vreau să mă prostituez.

— Bine, Timeea. Tu ai auzit ce-am zis?

— Da, Andrei, am auzit. E război. Au intrat rușii în Lituania.

Andrei se gîndi la multe lucruri. Se gîndi dacă va mai ține cursurile lui de istorie veche la facultate, se miră de gluma nevesti-sii, zîmbi, se enervă, se miră iar, dădu să zică ceva, dar pînă la urmă oftă din greu și tăcu. Citi mai departe știrile. Timeea stinse lampa și se culcă.

A doua zi, lumea se schimbase. Pe timpul nopții, zeci de gospodării sătești din Estonia, Polonia și România fuseseră bombardate cu drone. Existau morți și răniți. O istorie crudă, brutală, haotică, năvălise peste oameni care refuzaseră să creadă că războiul îi va atinge vreodată, ca și cum distrugerea aducătoare de moarte fusese alungată definitiv în zone îndepărtate și fabuloase ale lumii. Descumpănirea lăsa loc atît resemnării, cît și acceptării: fără s-o spună, toți înțelegeau că sunt mai naivi și mai neputincioși decît crezuseră vreodată. Certuri vechi de decenii care învrăjbiseră societatea, procese de corupție, dezvăluiri de culise, certuri între partide, scandaluri sexuale se dovedeau acum jocuri de copii. În mințile oamenilor își făceau loc alte probleme: strategii de emigrare, tehnici de supraviețuire în caz de bombardament, revitalizarea industriei de apărare sau, dimpotrivă, evitarea conflictului prin negocierea capitulării. Oare vor intra cu tancurile peste noi? se întrebau televiziunile, radiourile, podcasturile, toate formele de social media. Oamenii aveau ochii holbați și se mișcau ca somnambulii. Acest alb de deasupra ochilor a fost pentru Andrei semnul distinctiv al epocii. L-a văzut peste tot, pe stradă, la facultate, în bibliotecă. Se ducea să cumpere pîine și casiera îl privea buimacă, întrebătoare, de parcă tocmai asistase la ceva nemaipomenit. Ochii beliți aveau să rămînă așa multe zile.

La o zi după invadarea Lituaniei, Timeea se întoarse acasă tîrziu, fredonînd un cîntec. Andrei fusese nevoit să renunțe la seminar ca să le ia pe cele două gemene de la școală. “Hai, tată, să ne iei” îl sunaseră ele, “mama nu e aici și nu răspunde la telefon.”

— Unde ai fost? își întrebă Andrei soția cînd rămaseră singuri.

Timeea închise cu grijă ușa dormitorului.

— Iartă-mă că am avut telefonul închis. Sper că nu te-ai îngrijorat.

— Ba m-am îngrijorat, Timeea. S-au îngrijorat și fetele. Unde ai fost?

— Am fost să mă prostituez.

Andrei se strîmbă și-și frecă puternic ochiul drept. Timeea se așeză pe scaunul de lîngă geam, uitîndu-se la el cu răbdare și înțelegere. Cunoscînd-o, Andrei se gîndi că panica războiului o dăduse peste cap și că minciuna asta, cuvîntul ăsta nefiresc și stupid era un fel de mecanism prin care ea se apăra. Se hotărî să-i intre în joc.

— Bine. Și cu cine te-ai prostituat?

— Nu-l cunoști. Un tip oarecare. Nu știu cum îl cheamă.

— Și ce-ați făcut?

— Sex. A terminat repede. A folosit prezervativul. Nu l-am lăsat să mă pupe pe gură.

Andrei inspiră și expiră prelung. Timeea scoase niște bancnote din portmoneu și le puse pe o măsuță:

— Am făcut 500 de lei.

— Timeea, ce pizda mă-sii e cu tine? mîrîi Andrei.

— Ce?

— Termină cu glumele astea.

— Nu sunt glume. Ieri ți-am zis că vreau să mă prostituez și tu ai fost de acord.

— Eu am fost de acord?

— Da. Ți-am zis: “Andrei, vreau să mă prostituez” și tu ai zis “bine, Timeea”. Și uite că azi m-am prostituat.

— Te mai întreb o dată: unde ai fost?

— Ți-am răspuns.

— Atunci hai să le zicem și fetelor, că tot întreabă unde ai fost.

Timeea se ridică în picioare și, brusc desfigurată de furie, se înfipse înaintea bărbatului ei:

— Să nu îndrăznești! Să nu îndrăznești, dobitocule!

Această izbucnire îl convinse pe Andrei că situația e serioasă, așa că încercă să se liniștească și să raționeze cu soția lui. Se plimbă prin dormitor, neștiind însă cum să procedeze. După o vreme spuse:

— Timeea. Cine zice “merg să mă prostituez”? Dacă te fuți cu altul zici “mă duc să mă fut”, nu “mă prostituez”...

— Nu mă duc să mă fut, continuă Timeea așezîndu-se la loc și dezbătînd problema ca și cînd cugetase multă vreme la acest aspect. Mă duc să mă fut pe bani. Asta se numește prostituție. Deci asta fac. Mă prostituez.

— Tu-ți dai seama că nu pot să te cred. Cine ar crede așa ceva?

— Îmi dau seama. Dar o să te convingi.

Urmă o liniște lungă, după care Andrei își drese glasul și întrebă:

— Și de ce te prostituezi?

— E un lucru pe care trebuie să-l fac, veni răspunsul.

— Trebuie să-l faci…

— Da.

— De ce trebuie?

— Vreau eu s-o fac, așa că trebuie s-o fac.

— Măi femeie, tu ești bine?

— Nu sunt bine, Andrei, spuse ea și începu să plîngă. Nu mă crezi. Nu mă iei în serios. Niciodată nu m-ai luat.

Se ridică și dădu să iasă, dar se opri cu mîna pe clanță și rosti fără să se întoarcă:

— Dacă le spui ceva fetelor te distrug.

Și se duse în baie să plîngă.

Lumea zbiera la televizor, pe TikTok, prin oraș. Circulau informații contradictorii. Mulți spuneau că e o diversiune, că de fapt dronele nu sunt rusești, ci ucrainene. Ticăloșii voiau să ne tîrască în război. Ce interes avea Putin să atace România? N-avea nicio logică. Omul era un dictator, dar nu era nebun. Existau anumite interese. Nu se știa cum avansa frontul. După unii, invadarea Lituaniei, efectuată dinspre Kaliningrad și Belarus, părea să se desfășoare ca la carte. Trupe rusești fuseseră văzute lîngă Vilnius, iar comunicațiile fuseseră tăiate. Polonia ar fi intervenit în forță. Rusia folosise deja bombe nucleare tactice și distrusese mai multe baze NATO, iar ocuparea coridorului Suwalki era un fapt împlinit. Teritorii istoric rusești se reîntorseseră la patria mamă. Orice încercare de ripostă avea să fie nimicită prin atacuri nucleare îndreptate împotriva marilor orașe. Riga, Tallinul, Varșovia, Bucureștiul fuseseră desemnate ca ținte legitime. Conducătorii voștri v-au adus aici. N-aveți nicio șansă. Predați-vă. În același timp, pe X apăruseră clipuri cu zeci de vehicule de transport rusești distruse. Atacul se împotmolise. Nici vorbă de explozii nucleare. Doar incursiuni limitate, descrise de un general estonian ca “terorism de stat disperat”. Trebuia activat articolul 5 al NATO. SUA încă nu reacționaseră, ceea ce, parcă mai mult ca atacul în sine, înnebunise pe toată lumea. Oare s-au vorbit americanii cu rușii? Aiurea. Trump e un pămpălău, nu știe ce să facă, oricum ar da-o iese prost. Luați-vă gîndul de la America. Trebuie să ne descurcăm singuri. Să ridicăm armele. Noi? Vai de capul nostru. Care arme? Și pentru cine? Pentru lituanieni? Parcă lituanienii s-ar sinchisi de noi dacă am fi ocupați de ruși? Du-te, domle, de aici. Cît despre ocuparea României, în special taximetriștii păreau să susțină aceeași opinie: eu nu mă duc la război. Cu nenorociții ăștia din parlament? Să se ducă ei, dă-i dracului. Toți aveau rude și cunoscuți prin Germania, Spania și Regatul Unit, iar mulți chiar își făcuseră bagajele și voiau să plece. Se zvonea că mîine sau poimîine se va declara o mobilizare parțială sau poate generală. Telefoanele sunau în neștire. Se făceau și se desfăceau planuri, se plîngea foarte mult și, mai ales, se mințea cu voie sau fără de voie.

Fiindcă învățămîntul se suspendase, Andrei nu se mai duse la facultate și rămase acasă cu fetele. Timeea, sub pretextul că face cumpărături, ieși de dimineață și se întoarse după prînz fără a fi cumpărat ceva. Andrei nu-i vorbi. Ieși pînă la Mega-ul de lîngă bloc și luă ce era nevoie. În timp ce umplea frigiderul o auzea pe Timeea în baie, uscîndu-și părul și fredonînd același cîntec ca ieri. Gemenele înțelegeau că ceva se întîmplă cu mama lor. Își întrebară tatăl, care încercă fără succes să le alunge temerile, spunînd că Timeea era un pic supărată, dar, cu puțină răbdare, avea să-i treacă. Le dădu să mănînce, le citi povești și le rugă să se culce, deși împliniseră 11 ani și nu mai aveau chef de povești sau de dormit după masă, iar el intră în dormitor, unde o găsi pe Timeea în halat, pieptănîndu-se.

De data aceasta începu ea:

— Ce fac fetele?

— Bine. S-au culcat.

— Ce le-ai zis?

— Le-am zis că ești un pic supărată, dar o să-ți treacă.

— A, făcu Timeea și surîse, apoi continuă să se pieptene.

— Unde ai fost?

— Unde crezi?

— Ai fost să te fuți?

— Am fost să mă prostituez.

În contexul în care lumea se întorsese cu fundul în sus, lui Andrei i se păru că Timeea se comporta oarecum nesurprinzător. Dar, dincolo de absurdul situației, era deranjat de insistența cu care ea folosea termenul de “prostituție”. Pînă și felul în care-l rostea, clar, rotund, cu precizie, întărea impresia de neverosimil, părea că glumește și că, dintr-o clipă în alta, avea să rîdă și să renunțe la scenariul ei stupid. Numai că trăsăturile feței îi exprimau o satisfacție și un calm desăvîrșite, și încă ceva înspăimîntător: acea frumusețe stranie pe care nu i-o mai cunoștea din tinerețe, cînd, înainte de nașterea fetelor, mergeau în cluburi, luau pastile, dansau toată noaptea și făceau dragoste prin toalete.

Așa că Andrei spuse:

— Te cred, Timeea. Dar vreau să înțeleg ce ți-a venit.

— N-are rost să-ți explic. N-o să mă asculți.

— Ba o să te ascult.

— Ba nu.

— Încearcă. Altfel divorțăm și-ți iau copiii.

Timeea rîse:

— S-o crezi tu.

Andrei regretă c-o amenințase. Nu era important să fie de acord. Dacă învățase ceva în ultimele zile, era să-și ignore prima reacție și să observe desfășurarea fenomenului. Își aminti (sau mai bine zis i se aprinseră în minte) cuvintele cronicarului, cele cu bietul om sub vremi. Găsi mîngîiere în gîndul acesta, putu să o privească din nou pe Timeea și tumultul care creștea în el se potoli.

— Te ascult. Spune.

— Nu m-ai înțeles niciodată, Andrei, vorbi ea încet. Tu chiar ai crezut că sunt... chestia asta?

Întrebarea nu părea retorică, deși nu era clar la ce se referea. Mai bine să tacă. Ea urmă:

— Și ți-am zis de atîtea ori: băi, nu așa. Nu așa. N-ai înțeles. Și eu am făcut cum ai vrut tu. Dar nu mai pot. Ca atunci, la cabană: ai ținut tu morțiș să mergem cu schiurile...

Se referea la un episod din urmă cu cîțiva ani, cînd Andrei închiriase o cabană la munte și insistase, în ciuda protestelor Timeei, să-și învețe fetele să schieze. Una din gemene își rupsese atunci piciorul.

— Sau cînd m-ai pus să merg la sală, că nu-ți plăcea fundul meu... Băi Andrei... Am zis eu ceva cînd ai făcut burtă? Am comentat?

Altă momeală ca să-l atragă într-o discuție irelevantă. Timeea se încruntă, enervată poate că deturnarea nu funcționa. Îi aruncă o privire scurtă și furioasă.

— Și prietenele mele mi-au zis... cum poți să stai lîngă el? Știi că niciuna nu te place? Toate mi-au zis... toate au înțeles... ce fel de om ești. Încuie ușa!

Andrei nu înțelese.

— Încuie, domnule, ușa! insistă ea.

Andrei răsuci cheia în ușa dormitorului. Era o acțiune pe care n-o mai făcuse de ceva timp și care însemna o partidă de sex. Adică asta urma acum? Dar Timeea deschise geamul și scoase din poșetă un joint și o brichetă. Se ridică, și, aplecîndu-se pe geam, aprinse țigara și începu să fumeze. După cîteva fumuri întoarse capul spre bărbatul ei. Andrei se apropie, luă țigara, trase din ea și i-o înapoie. Se uitară amîndoi la blocurile cenușii, printre care se iveau cupolele galbene ale Catedralei Mîntuirii Neamului. Pe cerul albastru se tîrau nori rozalii. Timeea își trecu mîna prin păr.

— Acum doi ani, cînd am fost cu prietenele mele la Cîrțișoara, am luat acid, spuse. Am văzut niște chestii.

— Mi-ai zis.

— Nu, nu ți-am zis. Te-am mințit că am văzut extratereștri și pitici. A fost altceva. Un fel de înțelegere. Am înțeles o chestie care m-a durut. Nu știu cum să zic, am simțit o lipsă, ceva ce mi-a lipsit în toți anii cît am fost cu tine.

— Ce ți-a lipsit? Aventura?

— Nu, Andrei. Tu nici nu bei. Măcar dacă ai bea. Dar nu știi. Nu-ți place. Nu știi să fii... n-ai știut să fii... cum să zic...

Timeea căută cuvîntul și, enervată de blegeala pe care i-o dădea iarba, stinse în scrumieră țigara ajunsă la jumătate. Andrei o recuperă, o aprinse și fumă fără să-i mai dea și ei, spunînd:

— Cuvîntul pe care-l cauți este “excesiv”. Nu știu să fiu excesiv.

— Da. Așa e. Uite, poți să fumezi un joint și n-ai nimic. De aia nu-mi place să merg cu tine în cluburi. Nu bei, sau dacă bei bei puțin, și orice bagi în tine nu-ți face mare lucru. De enervat nu te enervezi, de înjurat nu înjuri. Nici gelos nu cred că ai fost vreodată, și nici nu poți să fi. Eu nu înțeleg cum ai ajuns așa. Erai un om normal. Tu nu mai ești om?

Andrei își aminti de certurile din primii ani, de reproșurile Timeei în legătură cu chefurile lui cu colegii de cancelarie, care, dacă se prelungeau dincolo de 12 noaptea, o făceau să-l sune dezamăgită și plînsă, chemîndu-l acasă pe un ton stins, ceea ce funcționa cu atît mai eficient; i se făcea rușine de distracția lui, deși abia dacă se atingea de două beri, fiindcă ea zăcea pe canapea umflată, însărcinată, fără nicio bucurie, în timp ce el stătea cu oameni care nici măcar nu-i erau prieteni. Timeea continuă. Ia să se gîndească: oare cîți din cunoscuții lui îl vizitaseră cînd se operase la coloană? Cîți îl sunaseră să-l întrebe de sănătate? Niciunul. Așa arată prietenia? Oamenii ăștia nu erau OK. Andrei se enervă, apoi, spre mirarea lui, găsi că-i era greu să-i respingă acuzele. Se gîndi o bucată de vreme, analiză situații și concluzia la care ajunse, deși extrem de neplăcută, fu aceeași: nu avea, la drept vorbind, prieteni. Spre deosebire de el, Timeea se putea lăuda cu nenumărate relații amicale și calde. Păstrase legătura un mare număr de prietene din copilărie alături de care se formase, împreună cu care trăise povești plăcute sau neplăcute, aventuri la munte și la mare, în liceu, în facultate, la chefuri, la petreceri, la nunți. Cînd îi suna telefonul se închidea în baie și petrecea cîte douăzeci de minute în chicote, bîrfe și conversații pasionante cu Dana, Cristina, Yakka sau Maria. Andrei crescuse singur, cu jocurile lui pe computer, cu cărțile și cu olimpiadele la istorie, fără ca măcar să simtă nevoia unui confesor. Cui îi împărtășise bucuriile și suferințele? Nimănui. Avea el un om alături de care să poată bea o bere și să i se destăinuie, un om drag pe care să-l cunoască de mult, din facultate, ba chiar din liceu sau din școala generală? Nu. Doar colegi, profesori și ei la facultate. Măcar ăia erau bețivi. El nici nu bea. Ce viață e aia? Cum să n-ai prieteni? Și de aici a început tot. Timeea nu-l suna să vină acasă doar pentru că se plictisea, ci fiindcă știa — și îi era ciudă — că bărbatul ei trăiește un fel de minciună, că de fapt n-are chef de colegii de cancelarie, că n-are, la o adică, viață. Cum poți să respecți un om fără viață? Așa că încercase marea cu sarea, numai ca sa-l întărîte și să fie și el ca toți oamenii, să se certe, să zică măcar o dată “mai lasă-mă-n pace, femeie”. Dar Andrei nu se irita vreodată. Făcuse mereu cum i se zicea, de parcă nu avea personalitate. Îi zicea ea să vină? Venea. Îl lăsa ea să stea? Stătea. Atunci el o întrebă dacă această ultimă fază, cu prostituția, era tot o încercare de a-l zgîlțîi, de a-l provoca. Timeea nu răspunse. Privea undeva în gol. Pe obraz îi strălucea o lacrimă. “Egoistule”, îi șopti.

Ca să rămînă întreg la cap, Andrei se închise în baie și se apucă să scrie un eseu. Făcu o expunere preliminară a problemei. La începutul anului, America intrase fulgerător în Venezuela și-l răpise pe Nicolás Maduro. China se pregătea de invazia Taiwanului, iar Rusia continua să omoare și să încaseze lovituri în Ucraina, ca un bețiv care-și dă cu parul în cap, iar acum își extinsese nebunia la adresa întregii Europe de Est. Tabloul complicat al lumii, așa cum fusese pînă acum cîțiva ani, cu alianțe și echilibre precare dar stabile, cu tensiuni pînă la urmă suportabile, ba chiar plicticoase, degenerase în măscăreală și simplificare masivă. Ca în caricaturile politice din vremea războaielor mondiale, îți puteai reprezenta marii jucători sub forma unor personaje grotești, conduse de instincte, cu apucături de bandiți, la antipodul sofisticării înfumurate, ineficiente și efeminate care domnea, să zicem, la ONU sau în UE. Dacă asta era lentila prin care putea fi privită lumea, atunci era una spartă dintr-o smuceală copilărească. Sau nu. Fuseseră mai multe smuceli de-a lungul deceniilor, una mai mare decît cealaltă, și rezultatul era această încropeală bolnavă abia ținută cu ațe, din care unele se rupseseră, altele erau în tensiune, o parte vărsa puroi, alta se pregătea să vomite, una admonesta neputincioasă și alta aștepta lacomă să înhațe ce se nimerește, iar instrumentele pe care le aveai pentru a explica harababura fuseseră și ele pervertite, astfel încît, așa cum în război inovația înseamnă supraviețuire, era nevoie de inventarea unui nou mod de înțelegere a lumii. Condus de raționament pînă aici, Andrei simți ispita teoriei și se lansă într-un excurs privind noile “instrumente de înțelegere”. După cîteva postulate și definiții în legătură cu “nevoia de claritate” (ce este nevoia? ce este claritatea? ce tip de istorie ne interesează? etc), Andrei își defini “instrumentul de înțelegere” drept o funcție explicativă, fără valoare de predicție, a celor mai simple acțiuni statale nu din perspectiva unui scop strategic ascuns (de a cărui existență se îndoia). Mai degrabă, scria el, istoria neglijează să aplice un adevăr de netăgăduit, acceptat de orice om cu scaun la cap: lumea ca dezamăgire. Odată ce dezamăgirea, ca principiu fundamental nemărturisit, intră în calcul, bosumflările președinților, lamentările ONG-urilor și, să zicem, frustrările lumii musulmane, capătă brusc poate nu dimensiuni noi, ci anumite profunzimi pînă atunci nesondate. Niciun actor nu acceptă că, indiferent de rezultatul obținut, acesta va fi dezamăgitor. Prea multă sau prea puțină stimulare provoacă mereu suferință; pe termen lung, o cantitate optimă de stimuli nu există. Cînd lumea e monotonă și pașnică, nimeni nu apreciază plictiseala inerentă și se lansează în eforturi de evitare a dezamăgirii. Stare profund neplăcută, strîns legată de apropierea morții, ea se află mai mult în legătură cu animalitatea decît cu economia, drepturile omului și justiția socială. Simptomele dezamăgirii se aplanează printr-o burzuluire față de lume, o zgîlțîire a elanului vital sau, ca să zicem așa, printr-o cutremurare orgasmică. Evitînd dezamăgirea, lumea vrea, pur și simplu, să simtă că trăiește. Însă fără îndoială că acest ghimpe va continua s-o împungă în coaste, deși ea, bineînțeles, va atribui cauze exterioare stricăciunii interne. La asta se pricepe foarte bine: la răstălmăcire și la complicare inutilă, la dat cu capul de pereți și la intrat în panică.

Cineva bătu în ușă. Era Timeea, voia să folosească toaleta.