Tabăra Superioară de Spionaj

Din “Silviu Gherman Agent Secret Spion — roman autobiografic Self-Help de Spionaj”

Undeva, între Întorsura Buzăului, Acriș și Merișor, se află Tabăra Superioară de Spionaj. Călătorul ce trece prin aceste ținuturi va întîlni o pensiune răsfirată pe cîteva dealuri împădurite, mărginită de garduri din scînduri solide de brad, care pare ocupată tot timpul anului. Numele ei public este Pensiunea La Viorica, dar în documentele oficiale este numită TSS sau, mai simplu, Tabăra.

Aici, pe o suprafață de mai multe hectare, spionii juniori, studenții, aspiranții, precum și o mulțime de cadre aparținînd diverselor servicii militare se antrenează pentru o viață dedicată operațiunilor secrete. Se spune că, odată ce intri în Tabără, nu mai ieși din ea și, într-un fel, acest lucru e adevărat. Sunt foarte rare cazurile cînd un lucrător din servicii se retrage la țară ca să crească roșii. Dacă o face, toată lumea din sistem se gîndește că e o legendare menită să ascundă cine știe ce misiune. Se mai spune că porți Tabăra pe propria ta piele. Unul din ritualurile de trecere este arderea cotului stîng cu un trabuc de țigară. Semnul distinctiv al tuturor operativilor care au trecut prin Tabără este o cicatrice în cot. Am avut și eu, dar la mine nu se mai vede, pentru că, așa cum zice maică-mea, sunt bun de carne.

Un număr de programe operative rulează în Tabără pe parcursul anului. Imaginația și creativitatea unor oameni precum colonelul Dragomir și, desigur, mulți alții, inundă novicele cu scenarii, situații extreme, teste observaționale, într-un cuvînt îi “șlefuiesc realitatea”. “Voi șlefuiți realitatea, ei șlefuiesc realitatea, noi șlefuim realități”. Cunoscutul vers al lui Bacovia este motto-ul Taberei, săpat în lemn deasupra intrării în bufet. În primele zile am deschis din greșeală o ușă și am văzut într-un birou un tinerel pișpiriu, în maieu, care ridica și cobora brațele cu frenezie bolborosind ceva cu ochii închiși. Cînd i-a deschis, m-a văzut și a urlat să închid ușa. Altă dată, în timp ce-mi legam șireturile pe un culoar pustiu, fără uși, am surprins un fragment limpede de conversație care a trecut pe lîngă mine și s-a îndepărtat cu efect Doppler. Eram singur, culoarul era la fel de pustiu ca înainte. În general, mai ales la o tabără de spionaj, unde e încurajată gîndirea paranoidă (dar și în viață), se pot găsi explicații raționale pentru fenomene aparent inexplicabile, iar cînd, în ciuda eforturilor noastre, o explicație rațională nu pare plauzibilă, ridicăm din umeri și abandonăm subiectul. “Cine sunteți voi? Sunteți ingredientele solide, efervescente ale unei realități subacvatice”, a glosat unul din profesori folosind o metaforă forțată, prin care se căznea să spună că operativii diseminează informații în mediul înconjurător folosind o multitudine de mijloace, ca o pastilă dizolvată care ar contamina apa cu conținutul ei informațional. Toate acestea erau bune și frumoase dacă n-ar fi existat bețiile și orgiile.

Realizez că importanța istorică și sociologică a lucrării mele va fi eclipsată de elementul sexual, care este pînă la urmă un aspect senzaționalist, de suprafață. Aș putea înșira nenumărate experiențe; un scriitor complice știe să hrănească bestia din cititor. Există însă ceva ce se numește dispreț suveran pentru gloată. E o atitudine, dacă vreți, sanitară. Nu vom ține cont de behăitul oilor. Cel mai mare respect îl vom avea pentru o oaie inteligentă care știe să tacă și să observe. În aceste condiții va fi de înțeles reținerea mea. Desfrîul din Tabără poate părea excesiv, numai că, în condițiile unei orientări strict operaționale, a fost folosit ca instrument de exercitare a puterii. Nu a existat sex fără manipulare, decepție, interes și egoism. Tabăra m-a învățat multe, dar m-a și pervertit. Cînd ajungi să ai erecție și să nu-ți fie clar dacă apare fiindcă ai manipulat sau ai fost manipulat — e foarte greu să privești cu încredere spre un viitor fără manipulare. Mint dacă spun că e o alegere pe care am făcut-o în deplină cunoștință de cauză. Ca orice abuzator, am fost abuzat și continui să abuzez. Nu am iluzii. Sunt un om tarat.

Ne tăvăleam prin paturi, prin tufe, pe la umbra prunilor, pe unde apucam. Fiecare coit ne răpea din inocență, pentru că trebuia să calculăm pe cine aveam interes să exploatăm sexual și pe cine să marginalizăm. La urma urmelor, ni se spusese că suntem concurenți. Sare în minte imaginea unui reality show, unde orice acțiune ți-e observată și cîntărită. În funcție de interesul de moment, te aliai cu cine conducea în clasament (sau, dimpotrivă, cu cine rămînea în urmă, marginalizînd astfel un candidat prea de succes). Nu exista eliminare. Clasamentul era necesar pentru stabilirea ierarhiei și întărirea competitivității. Cei din coada listei primeau slujbe de birou pe care nu aveau dreptul să le refuze, iar cei din prima jumătate deveneau agenți cu drepturi depline. Într-un fel, — și mă bazez pe o sugestie a colonelului Dragomir — semănam cu spartanii: extinderea erosului la întregul corp de armată era o strategie pentru asigurarea coeziunii. Am fost mereu de părere că e o strategie proastă, care trădează anumite obsesii, și am fost cît se poate de vocal în această privință. Nu rezolvi nimic dacă îmbîcsești grupul cu o sexualitate dementă; cînd te joci de-a iubirea apare și ura. Se vedea limpede moștenirea sălbaticilor ani 90. Sexul contamina tot, epuizîndu-se într-un mecanism brutal de diferențiere socială. Chiar dacă mesele și cazarea erau acum asigurate, banul a început, în mod paradoxal, să conteze. S-au înfiripat caste, limbajul părea să consfințească această stare de lucruri (se aruncau cuvinte ca „săracule”, „baragladino”, ți se făcea și silă).

Am ajuns să respect doi sau trei viitori operativi. De restul nici nu voiam să aud. Am avut aceeași problemă și în liceu, și în facultate. Deîndată ce colectivul îmi devine familiar, apare dezgustul. Și, în ciuda pregătirii spirituale care îmi interzice proferarea urii față de aproapele meu, mă caracterizează pendularea continuă între entuziasm și scîrbă. Individualismul extrem, apărut atît din disperare, cît și din conștiința superiorității, m-a făcut să compun numeroase poeme de pregătire pentru inevitabilul moment al morții, care va veni, cel mai probabil, în singurătate și durere („doamnelor și domnilor/cît de singur o să mor/o să mă doară/o să vomit/o să mă duc speriat și trist”); sper că e suficient de clar cît de mult respect lumea în general și spionajul în particular. Unul din puținii oameni față de care îmi deschid sufletul s-a întrebat, cu consternare, de ce mai sunt spion dacă fac atîta paradă cu dezgustul meu. L-am privit îndelung și i-am spus să pună și el mîna pe o carte. I s-a părut un răspuns criptic, ostil și nesatisfăcător. Va chiar m-a acuzat de mediocritate. I-am replicat că asta e problema lui și ne-am certat. Era să ne și batem.

În Tabără, ziua începea la ora cinci dimineața. Sirene ascuțite te trezeau în cel mai enervant mod, ca o șurubelință sfredelindu-ți creierul; majoritatea recruților dormeau în încăperi comune, cu paturi supraetajate; cei de sus, aflați la un metru de dispozitivele acustice, în ciuda prosoapelor cu care-și înfășurau capul, se trezeau urlînd. Eu am insistat din primul moment să mi se dea o cameră separată, nu neapărat din cauza sirenelor, cît fiindcă nu suportam mirosul de picioare nespălate. Puțea ca la pușcărie. Bocancii pe care-i primisem proveneau din China și erau fabricați dintr-un material sintetic oribil. Colonelul Dragomir ne-a spus, cu candoare, că avea niște afaceri cu chinezii și că aceștia vor fi bocancii noștri, așa că să ne obișnuim cu ei. Pesemne am făcut o mutră, pentru că s-a apropiat la cîțiva centimetri de fața mea, m-a întrebat răstit dacă am vreo problemă și, fără să-mi aștepte răspunsul, a zbierat că nu-l interesează. Curios lucru, a doua zi mi-a dat o cameră separată. Încă și mai curios, după cîteva zile m-a mutat iar în dormitorul comun. Înțelege ceva dacă poți.

Micul dejun era servit după 15 minute de alergare în curte și cîteva serii de genuflexiuni. Apoi trebuia să cîntăm un cîntec „cu reală vioiciune”, după expresia instructorului Popa. Cîntecul avea următoarele versuri:

Tabăra de Spionaj

Se pișă pe omul laș

Dintr-un prost căzut din pom

Ea îți face un spion

hăăăăăăăăăăi Tabăra Superioară de Spionaj!

Repetarea obsedantă a acelorași versuri m-a făcut să sugerez scrierea altora. Mi s-a interzis categoric. Am fost chiar convocat în biroul colonelului și mustrat (că să-mi văd de treabă, că ei n-au nevoie de agenți creativi, că n-am decît să mă angajez în publicitate și să scriu poezii la margarină ș.a.m.d.). Această întrunire bizară a marcat un moment de cotitură în relația cu colonelul Dragomir; după cîteva luni am crezut că l-am depășit, dar, așa cum se va vedea, nici pomeneală.

Voi reveni la acest cîntec la momentul potrivit.

La micul dejun primeam terci de ovăz cu afine, iaurt grecesc și felii de banană. Pe deasupra era presărată scorțișoară. E o compoziție delicioasă, pe care o recomand. Chiar azi de dimineață mi-am făcut.

Micul dejun și prînzul se serveau la mese lungi, acoperite cu pînzeturi mari, albe. Nu aveam voie să scoatem un cuvînt. O dată la cîteva zile, o fată (de obicei Cristina, Denisa, Ana-Maria sau Suzi) se așeza de cealaltă parte a mesei și, la adăpostul cearceafului alb, se descălța și mă atingea între picioare, mîncînd fără să ridice ochii din castron. Eu trebuia să fac același lucru. Era un joc crud, jucat de toată lumea. Rețineți că eram transpirați și picioarele ne duhneau, dar nu ăsta era cel mai rău lucru. Uneori, în loc de mîngîiere primeai un șut. Cel care vocaliza era depunctat și-și petrecea ziua la carceră, unde un casetofon rula non-stop înjurăturile preînregistrate ale instructorului Densușianu. Mi-ar plăcea să inventez, dar ăsta e adevărul.

N-aș fi cu totul sincer dacă aș zugrăvi Tabăra doar în culori sumbre. Duminica ne suiau în autobuz și ne duceau la o biserică, la o serbare cîmpenească sau la vulcanii noroioși. Preferam biserica, mă relaxam de tot și chiar ațipeam. Instructorul Densușianu era un habotnic care n-ar fi îngăduit subminarea unei slujbe prin cine știe ce exercițiu tactic, lucru foarte posibil la iarbă verde sau la vulcani, unde ne mai testa vigilența. Invit cititorul fascinat de domeniul spionajului să observe nivelul ridicat de abuz la care am fost supuși; îl asigur că dacă ar fi simțit pe pielea lui samavolnicia Taberei n-ar mai avea chef să se uite la filme cu James Bond.

Cît despre educația primită, nu a fost de cea mai bună calitate. Ca la instituțiile de învățămînt civile, e recomandat să te educi singur, adăugînd acasă pe baza scheletului primit la ore. Să iau exemplul construirii unei bombe. Îl aveam instructor la Explozibili pe Buzărnescu, probabil un expert decent, dar un profesor groaznic. Pe lîngă faptul că nu înțelegeai aproape nimic din ce spunea, avea și un scris imposibil de descifrat, așa că a trebuit să intrăm singuri pe dark web ca să aprofundăm bazele. La orele de practică bîjbîiam în întuneric, cu mîinile printre cabluri, componente și declanșatori. Omul nu era în stare să se exprime, se încurca, pe urmă își consulta notițele, își aranja ochelarii, mormăia. E de mirare cum de n-am sărit în aer. Cînd a răcit a fost înlocuit de o profesoară tînără, care mi s-a părut mult mai bine pregătită. La cursul de tactici de supraviețuire, ținut tot de Densușianu, am învățat lucruri contradictorii. De pildă, timp de o săptămînă ne-a vorbit despre importanța de a face focul în pădure, chiar dacă suntem urmăriți. Ne-a predat tactica amerindiană cu cele două găuri în pămînt legate printr-un culoar pentru oxigenarea flăcării. Apoi, în săptămîna următoare, a tunat și fulgerat împotriva folosirii focului în pădure. „Doar nu vreți să fiți descoperiți!” Într-o zi, recrutul Andrei a încercat, timid, să-l întrebe de ce a susținut săptămîna cealaltă contrariul, iar Densușianu l-a trimis la carceră (nici nu știam că aveam carceră, așa am aflat). Nu mi-a fost clar dacă această confuzie era o procedură deliberată sau pură prostie. Ca de obicei în viață, e greu de spus.

Îmi dau seama cu părere de rău că aglomerez informații și nu le prezint sistematic, dar sunt copleșit de amintiri și nu știu cum să le potrivesc. De pildă, îmi aduc aminte cît de prost se descurcau unii candidați cînd aveau de jucat teatru. Remarcam din prima, mai ales că am făcut și actoria la UNATC, care candidat are talent de spion și care nu. Oamenii știu să critice pe altul, dar cînd e vorba să joace un rol se blochează, tușesc, se încruntă, belesc ochii sau îi bușește rîsul, lucruri chiar jenante. Eu n-am rîs niciodată, indiferent ce m-au pus să fac. Cum poți să filezi o țintă, să te întîlnești cu ea, să te prezinți și pe urmă să bușești în rîs? Nu se poate.

Cursurile de care ne temeam cel mai mult erau Tehnicile de Interogatoriu, predate de Ciprian Bostinaș, un caraliu bătrîn, care avea totuși particularitatea (masochismul sau poate, cine știe, înțelepciunea) de a-ți permite să-l batjocorești fără ca, aparent, să se supere. Îl încîntau în special glumele legate de trecutul lui comunist. Cînd era bine dispus ni se adresa cu „tovarășul” sau „tovarășa”, iar cînd era furios nu ne mai scotea din „legionari împuțiți”, „bandiți” sau „dușmani ai poporului”. Eu îi ziceam „lichea”, „secătură”, „coadă de topor” sau „jigodie kaghebistă”, dacă nu-l înjuram de la obraz folosind invective clasice, de cartier. Uneori îi spuneam „moș Teacă”, ceea ce umplea pe toată lumea de o mirare plină de suspiciune: pe el și pe majoritatea colegilor, fiindcă nu știau cine e moș Teacă, și pe Denisa Afloroaiei, colega noastră citită dar lipsită de umor, fiindcă nu înțelegea de unde am eu asemenea cunoștințe literare. Trebuie spus că, din cauza trecutului meu ca student la UNATC, multă lume mă considera prostovan.

— În primul rînd, spunea Bostinaș, obișnuiți-vă cu ideea că la un moment dat o să fiți prizonieri. Pe prizonieri îi anchetezi. Trebuie să rezistați interogatoriului minim 24 de ore. După 24 de ore, dacă nu ați răspuns la consemn, e limpede pentru organizația voastră că ați fost capturați și intră în vigoare contingențele. Oricum, stați liniștiți: toți clacăm la un moment dat.

Bostinaș începea interogatoriile de probă cu amenințarea clară a smulgerii unghiilor și dinților. Trîntea învățăcelul pe un scaun și-i descria cu lux de amănunte tipurile de scule și de durere la care va fi supus. Evident, nimănui nu i s-a smuls vreo unghie, dar Bostinaș era atît de convingător că nici nu era nevoie: îți venea să mărturisești orice, numai ca să nu-l mai auzi cum latră la tine și-ți arată cleștii. La finalul exercițiului, cînd, tremurînd din toate încheieturile, te scurgeai din scaun și te ghemuiai pe podea, el deconstruia fiecare acțiune ca un regizor:

— Deci ce s-a întîmplat? Te-ai speriat pentru că ai anticipat durerea. Ce trebuia să faci?

Nimeni nu știa ce să răspundă, așa că Bostinaș își continua numărul:

— Trebuia să faci pe nebunul, asta trebuia să faci. Eu strig că-ți smulg unghiile, tu strigi înapoi: dar smulge-le odată, papagalule! Puteai să mă și înjuri. De ce nu m-ai înjurat?

— Nu știu... credeam... că...

— Te-ai căcat pe tine de frică. Dacă eu vin la tine cu tupeu, vino și tu la mine cu tupeu. Tot o să-ți smulg unghiile, dar măcar te respect, mă înțelegi? Ce-ai avea de pierdut? N-ai tupeu. Asta e problema cu tine. Habar n-ai ce-i aia viață de cartier. Banditule care ești.

Și numai din astea ne zicea și ne făcea. Ca pe Buzărnescu sau Densușianu, ne era frică să-l întrebăm: “domnule profesor, dar concret ce avem de făcut?”, pentru că iar se supăra și începea să înjure. Noroc cu asistenții. Tot ce știu despre supraviețuire și interogatorii am învățat la seminariile ținute de foști absolvenți, persoane încă tinere, care nu activau totuși în cîmpul operativ. De la unul Paul am învățat ceea ce se numește “ceață”, o tehnică utilă mai ales cînd anchetatorul e brutal. Pe scurt, ceața presupune oferirea de informații pe jumătate false, pe jumătate reale, dar irelevante și extrem de greu de verificat. De atunci am învățat să nu planific nicio misiune fără să am cel puțin două sau trei planuri secundare, iar în cazul capturării și interogatoriului să pregătesc atîta ceață, că pînă se prinde omul că-l mint trec zile în șir. Măiestria — și, pînă la urmă, mîndria unui operativ — constă în oferirea de informații atît de credibile, încît ar părea un exces de rea-voință, dacă nu prostie, dacă n-ar fi crezute. Sigur, cel mai important lucru, pe măsură ce inventezi brașoave, e să le ții minte. Utilizam pe atunci mai multe tehnici de palate ale memoriei (nu le detaliez aici, n-aveți decît să căutați singuri pe internet). În prezent nu mai am nevoie să mint, după cum am spus și la început. Mi-am construit în jurul vieții un înveliș pe cît de misterios, pe atît de impermeabil și de adevărat. Nimeni nu mă mai poate prinde cu ceva tocmai pentru că zic întotdeauna adevărul.

Am devenit destul de priceput la interogatorii. Sunt unii care anchetează mai bine decît sunt anchetați. Toată lumea voia să fie cel mai inventiv torționar, și bineînțeles că pare mai ușor să chinui decît să fii chinuit. Exercițiile ne-au arătat că, paradoxal, brutalitatea nu e eficientă; mai bine zis, e eficientă pînă la un punct. Oamenii sunt ființe previzibile. E suficient să-i sucești unuia mîna la spate și la un moment dat o să cedeze, dar nu ți se supune cu totul, iar angrenajele defensive încă nu i se dezactivează. Pentru întrebări relativ banale, ca de exemplu “ce ai mîncat azi?”, “unde ai mers la școală?”, “o iubești pe maică-ta?”, merge. Dar pentru informații precise, de a căror divulgare depinde viața cuiva, nu merge. Rețin poate unica vorbă de duh a lui Bostinaș: anchetatorul bun e cel care se ține cît mai aproape de lege, în timp ce-și convinge victima că legea a fost abandonată de mult. Acest transfer al încrederii e bine să fie făcut ca urmare a convingerii sincere. Cu cît spui mai puține minciuni, cu atît mai bine. Ca anchetator, e esențial e să te convingi pe tine că poți oricînd să crăpi capul anchetatului. Ceea ce te reține trebuie să pară mereu volatil, mereu fragil. Pînă la urmă, te convingi pe tine, cu toată sinceritatea, că doar întîmplarea a făcut să nu smulgi azi o unghie, să nu scoți un ochi, să nu spinteci o burtă din care să lași să atîrne mațul; mîine, nu se știe, poate că n-o să te mai reții. Aici se vede cine are stofă de criminal și cine nu. Un novice crede că e un semn de mîndrie profesională să descopere că e o bestie. Două aspecte: e groaznic să descoperi asta și, odată ce ai descoperit, e și mai greu să ții bestia în frîu. N-aveți idee cît de ușor o ia lumea razna. Măcar anchetatul are demnitatea victimei. O bestie nu se are decît pe sine și vă garantez că așa ceva e greu de suportat.